A ierta
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu
„Je cherche à penser, dis-je à Dagerman, je cherche à penser que penser peut decider de tout. Non pas peut-être tout toujours, mais tout une fois au moins. S’il y a rien que je puisse vouloir encore, c'est cela. Voila pourquoi je suis ici. Voila pourquoi j’ai, pour un moment au moins, tout arreté. Parce que je veux croire que penser ne compte pas moins, pour celui qui pense, que croire pour celui qui croit. N’est pas moins fait pour emporter ce qui reste avec soi. Si je suis ici, venu vite, pour je ne sais pas combien du temps, c’est pour penser...“ (1)
Trei generatii exprima (sunt expresia) drama mizera a unei natiuni...
Vreau sa vorbesc nu atat despre o carte recent aparuta(2), cat despre notiunea de iertare ce nu trebuie în niciun fel asociata uitarii. Iertarea în sensul crestinismului, forma pe care se spijina si care traverseaza democratia moderna (însasi posibilitatea democratiei moderne), presupune capacitatea de a depasi un eveniment dramatic prin:
– întelegerea sa profunda si definirea sa ca efect al raului si ignorantei
– acceptarea indiscutabilitatii unor criterii dupa care judecarea diferentei între bine si rau devine imposibil de rasturnat în sensul non-reversibilitatii fundamentale (metafizice) a erorii comise. Posibilitatea emiterii unei astfel de judecati survine concret din asumarea trecutului eronat, din verificarea corodarii principiilor fundamentale si din verificarea alterarii structurilor conceptuale care au permis aparitia unei drame istorice
– în final, depasirea erorii prin constituirea unui demers ontologic si praxiologic eminamente constructiv unde dialogul de idei nu mai pune în discutie ceea ce a fost ca sursa permanenta de litigii ideologice si conceptuale, ci devine sursa primara a constructiei prezentului si viitorului.
Ceea ce numim democratie moderna se fundeaza pe aceste principii clar postulate de orice constitutie care face parte din Europa Unita(3).
Iertarea, considerata în sensul filosofiei lui Jankelevitch(4), nu presupune uitarea, adica omiterea culpabilitatii implicite si explicite a unui sistem de valori care esueaza în forme criminale, ci rabdarea, asa cum Deleuze, în cursul sau despre Leibniz si damnarea sufletului(5), o defineste: ca distanta inerent asumata înaintea unui fenomen. Or, aceasta distanta presupune capacitatea eului de a se retrage din activitatea imediata, mai precis din mediul în care crede sa se poata desfasura permanent. Deleuze ofera metafora tavernei (a alcoolicului) versus metafora izolarii. Problema alcoolicului nu este alcoolul în sine, ci totalitatea spatiului în care traieste, perceptiile empirice primite din mediu, gesturile, reflexele sociale, ceea ce face ca distrugerea sa ca individ biologic, social si moral sa nu mai poata fi împiedicata prin simpla eliminare a alcoolului, ci prin depasirea mediului în care exista, mai precis prin eliminarea oricarei surse ce l-ar împinge în mrejele dialecticii tentatiei.
Sa presupunem ca cineva doreste o schimbare de mediu, o „salvare“ din aceasta situatie. Exista doua viziuni morale asupra acestei tentative: (1) una care crede în enuntarea metodica a vinei si care nu se poate hotarî daca alcoolicul a decis cu adevarat sa renunte si (2) una care pleaca de la asumarea posibilitatii ca acest fapt sa se petreaca în pofida reversibilitatii secundar-existentiale. Aceasta înseamna ca desi permanenta tentatiei exista, modalitatea de a vedea lumea si de a o semnifica s-a schimbat radical de vreme ce un set de principii fundamentale a fost asumat. In niciunul dintre aceste cazuri uitarea nu se petrece, însa diferenta dintre cele doua modele de gandire (principiile dupa care modelele de gandire si intereptare au fost construite) poate duce la urmatoarele situatii:
a) în final, cel care acuza în virtutea imposibilitatii de a ierta cade el însusi în logica perversa a celui acuzat, lucru deloc întamplator cata vreme orice constructie morala care asuma permanenta reversibilitatii absolute se expune ea însasi erorii ajungand sa o întemeieze tocmai prin imposibilitatea de a oferi exterioritatea unui model distinct. Critica permanenta aduce cu sine implozia conceptuala în propriul obiect.
b) cel care asuma posiblitatea schimbarii (principiul nevinovatiei) care vine dincolo de regimul logicii riguroase, dintr-o bunavointa, dintr-o înclinatie naturala spre bine, cum ar spune Jankelevitch urmand discursul lui Rousseau, ajunge sa produca schimbarea. Insa mai mult decat atat, posibilitatea schimbarii apare din cunoasterea unui model ontologic distinct, ceea ce devine acum o problema de epistemologie, caci a întelege înseamna a plasa simultan o dilema în dimensiunea filosofiei morale si a teoriei cunoasterii.
A treia posiblitate (c) ar fi permanenta exterioritatii aducand cu sine persistenta exilului. Odata cu exilul începe o alta experienta la nivelul careia se consacra o alta forma de existenta ce paraseste cadrul dialecticii explicite: o existenta transnationala în sensul poeticii lui Edmond Jabes unde nu este loc pentru productii imaginare...
Trei generatii exprima (sunt expresia) drama mizera a unei natiuni în termenii expusi mai sus. Niciuna dintre ele nu a reusit sa mearga mai departe de logica reversibilitatii. Ceea ce este cu adevarat devastator aici e constantul dezacord de idei de care aceste generatii post-revolutionare fac dovada. Or, tocmai litigiul permanent naste uitarea replicand amestecul valorilor.
Pe de alta parte, logica continuitatii istorice obliga la acceptarea faptului ca uitarea, în cazul comunismului sau al nazismului, ramane o imposiblitate, caci din nefericire dezastrul este mult prea prezent, iar continuitatea sa (în mod paradoxal „perenitatea“ sa) a devenit o institutie daca acceptam ca orice forma sociala devine ceea ce este, o expresie delimitata spatio-temporal, în urma unei intentii ce trebuie sa se împlineasca. Insa orice intentie care devine mai tarziu o institutie acceptata în democratia moderna ar trebui sa fie expresia unui act liber. Actul liber este cel ce exprima în mod perfect amplitudinea eului, iar permanenta acestui tip de act este judecata în functie de libertatea deciziei care trebuie sa erupa în totalitatea ei.
In termeni ordinari, nazismul este aparent mai simplu de condamnat si poate mai simplu de „iertat“ datorita brutalitatii indiscutabile cu care a încercat sa elimine si sa împarta rasele pe considerente estetice, utilitare etc. Mai simplu de iertat sau mai simplu acum de înteles... Comunismul, dincolo de descrierea fara gres ce o furnizeaza Raymond Aron(6), opereaza amestecul valorilor dislocand principiile fundamentale ale eticii care fac posibila democratia moderna cu toate neajunsurile ei(7) asa încat nicio generatie care vine din noaptea comunismului nu-si poate permite atitudini deconstructiviste sau cinice tocmai pentru ca nu a mai ramas nimic de distrus, ci doar de construit. Or, tocmai aici se ascunde dificultatea: în a distinge amplitudinea intentiei de a construi ceva care s-ar masura în functie de libertatea eului. Libertatea, în acest caz, nu poate fi dialectica, ea nu se naste din îndoiala, din regret, din furie sau din ura fata de un trecut. Dimpotriva, ea este libera si apare ca rezultat al unei distinctii transante între, la urma urmei, bine si rau. In aceasta ordine de idei, permanenta urii reprezinta, la randul ei, nu atat o lupta dusa împotriva unui sistem, ci o dependenta cronic-maniacala care paralizeaza demersul gandirii. Or, gandirea în actiune – gandirea libera –, aduce cu sine includerea trecutului înlauntrul ei în termenii libertatii.
A scrie despre comunism cu raceala (luciditate) demonstreaza pasul în afara oricarui tip de dialectica si simultan un eveniment, între altele, care pune capat unei generatii ce s-a construit în mod firesc din ura fata de comunism. Iar gestul în sine este natural de vreme ce etapele întelegerii unui fenomen se transforma si recupereaza exact atat cat i s-a permis noii generatii sa preia din trecut si din prezent. Nici pomeneala de uitare cat mai degraba o ajungere la un bun sfarsit, altfel cum s-ar întelege constanta dezbatere pe care vechile generatii au dus-o si înca o duc cu privire la comunism? Ca atare, intentia vechilor generatii produce tocmai posibilitatea unei libertati împlinite ce se afla deja în plina miscare, fapt pe care îl interpretez ca expresie a normalitatii venite din partea unei generatii ce a fost silita dupa 1989 sa plece în afara Romaniei tocmai pentru a construi, în virtutea reversibilitatii liber asumate, portretul continuitatii.
Ma situez aici într-un discurs probabil strain multora care s-au obisnuit cu imediatetea judecatii si pentru care analiza de ordin principal nu semnifica mare lucru, însa posibilitatea unui fapt nu vine niciodata si nu poate fi niciodata o împlinire de natura celei descrise anterior decat daca se procedeaza în functie de normativitatea unui sistem de valori. A se întelege mai departe ca principiile pe care se asaza o democratie moderna nu pot intra în dialectica freudiana, de exemplu, unde lumea arata întru-un fel sau altul conform cutumelor de moment. Daca acceptam aceasta optica, a trada, a minti, a-l ucide pe celalalt ramane o chestiune de obisnuinta societala si tocmai de aici se naste banalizarea raului(8). Asadar, nu totul e relativ de vreme ce totusi pamantul se învarte în jurul soarelui.
A ierta crimele comunismului în virtutea unei decizii morale reprezinta o forma de libertate incontestabila chiar daca nu exista o institutie (si o cutuma) dispusa momentan sa legifereze acest gest. Dar în absenta acestei decizii riscante care, înca o data, nu are nimic de-a face cu uitarea, construim o logica perversa careia pana si cei care au motive sa urasca îi sunt expusi datorita existentei lor în sistem. Nu cred sa mai avem nevoie de un alt „om nou“ de vreme ce, conform acestei logici, trecutul si ceea ce-i apartine ar trebui distrus. Nu este acesta un act care ne condamna inevitabil la uitare? Nu este oare aceeasi logica ce a împins comunismul la dizolvarea formele culturale precedente?
Intrebarea merge mai departe si depaseste mineriadele sau alte probleme de coruptie generalizata care includ optiunile culturale anacronice, fantasmele fata de generatii trecute, care, paradoxal, s-au dezis de propriul lor prezent. Ca dovada, refuzul lui Cioran de a vorbi limba romana, pe care tind sa-l vad, mai mult decat o disociere de optiunile sale politice din anii treizeci, ca o reintegrare conceptuala în familia sa filosofica. Gest infinit mai radical decat asumarea unei erori politice care s-ar explica azi ca reactie la adresa inexistentei unei traditii filosofice care sa fi fost construita în asa fel încat sa genereze sens ulterior sau ceea ce numim dialogul temeinic al ideilor.
Asadar, ce este o carte temeinica (stiintifica) despre comunism? Nici mai mult, nici mai putin decat încercarea de a deschide un dialog consecvent pe baza de argumente. Or, aceasta este procedura standard care a dus Occidentul la performantele sale incontestabile ce au convins si au împins ulterior generatia de dupa 1989 la concluzia transanta, libera, din nou definita în sensul anterior, la optiunea europeana.
Iertarea comunismului face parte, atunci cand rezulta în urma unor decizii principiale nealterate, si din dovada unei forme de rezistenta care nu a permis compromisuri, din procesul constructiei unei traditii unde se discuta argumente avant tout.
(Paris, iulie 2007)