Scop si zadarnicie
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Am gandit pana în cele mai mici detalii cateva carti pe care, din cele mai ciudate motive, nu le-am încredintat hartiei, iar pe altele le-am inceput, am publicat diverse fragmente, dar nu am reusit sa le definitivez. Nu am facut si nu cred ca voi mai face inventarul cartilor nescrise ori neterminate, dar ma bucur cand, în diverse caiete, descopar replici ale unor personaje imaginate cu destui ani în urma sau fragmente din cartile la care am renuntat. Intr-un asemenea caiet cu proiecte notate în fuga, pe întuneric ori la lumanare, în perioada în care hrana si lumina erau destul de rare, am descoperit cu emotie un îndemn al lui Tolstoi asupra caruia am întarziat mult în tinerete, mai ales ca se potrivea si cu formatia mea stiintifica: „Sa ai un scop pentru toata viata, un scop pentru o anumita perioada din viata, un scop pentru anul în curs, un scop pentru luna, un scop pentru saptamana, un scop pentru ziua, un scop pentru ora, pentru minutul respectiv si sa sacrifici întotdeauna scopul secundar scopului principal“.
Revad cu nostalgie citatul, notele ce-l însotesc si, brusc, ma intampina iarasi întrebarile fara raspuns, alaturi de personajele ce nu si-au gasit înca loc într-o carte. Ce se mai poate face acum cand viata e în urma, iar „coarda de argint“ budhista – cea care ne leaga de sufletul etern – este tot mai subtire si mai fragila? Sigur, „scopul“ ramane acelasi, nu mai are cum sa se schimbe, însa fiecare cuvant încredintat hartiei este însotit si de disperare, fiind constient ca s-ar putea sa nu mai pot reveni asupra lui. Este greu sa te împaci cu gandul ca întreaga experienta, tot ceea ce ai învatat si simtit, acest eu atat de complicat si de curios, universul din tine, uluitor, frumos si tragic, cu miile lui de fete, mai devreme sau mai tarziu nu va mai fi. Va ramane, daca va ramane, ceva din el, ceva din lumea încredintata hartiei, dar faptul acesta este doar un paleativ incapabil sa atenueze macar durerea de a sti ce urmeaza, de a simti ca drumul este fara întoarcere. Au ramas multe lucruri pe care nu le-am notat în nici un caiet crezand ca memoria, foarte exersata, le va pastra cum se cuvine, dar ea a retinut mai ales raspunsurile si uneori doar sentimentul ce le însotea: de zadarnicie.
Asa cum, de altfel, cu mii de ani in urma, ne avertizase Eclesiastul. Norocul m-a ajutat sa întalnesc mari prelati, samani, întelepti, performeri în stiinta sau oameni care ar fi putut figura în cartea lui Raymond Moody: La vie aprés la vie. In cautarea sperantei, a unei cat de neînsemnate certitudini, am citit, si nu o data, cartile mortilor tibetani si egipteni, experientele lui Carl G. Jung sau ale lui Huxley, printre multi altii, si toate dau speranta, dar numai daca reusesti sa crezi fara sa cercetezi. Si nu ai încotro. Ceea ce refuza ratiunea, accepta imediat simturile, vocea interioara care nu te-a înselat niciodata. Tolstoi era de parere ca „începi sa traiesti cu adevarat doar la batranete, cand patimile s-au potolit si dragostea fireasca fata de toate s-a eliberat, iar sensul, însemnatatea vietii, care nu poate fi încalcata de moarte, s-a limpezit“. Cine a citit Jurnalul va întelege ca marele scriitor nu a reusit sa-si priveasca batranetea de la înaltimea celor sustinute mai înainte, ca spaimele, cautarile si disperarile varstei si-au impus pana la urma punctul de vedere. Nu este greu de imaginat durerea ce se ascundea sub acel aparent si senin: d.m.t. – daca mai traiesc – scris în dreptul majoritatii zilelor din acel tragic an 1910. Oricum, mai bine cu patimi decat cu prea multa întelepciune.
Privesc notele si însemnarile atat de vechi cu sentimentul ca m-am reîntalnit cu un vechi prieten care ma mustra cu destula blandete ca am scris despre moarte înainte de a-i fi simtit, si nu o data, frigul paralizant. Am scris si despre moartea psihica fara sa fi cunoscut în profunzime oribilele chipuri ale agresivitatii, ignorantei si prostiei. M-am iluzionat în noptile acelui decembrie acum îndepartat si tot mai uitat ca toate cele intamplate vor fi începutul eliberarii de frica, ura si maxi-mitocanie. Din pacate, nevroza sociala si-a aratat adevaratul chip abia dupa aceea, încat în unele momente am avut certitudinea ca tara întreaga este un acvariu terorizat de piranha, acei pesti cu dinti din Amazoane, care traiesc în bancuri mari, iar foamea lor nu are satiu. Si nici astazi sentimentul nu este diferit. Cat despre proiectele uitate în pomenitul caiet, ar fi cate ceva de comentat. In dreptul celor mai multe, valabile si azi, ar trebui sa pun fara ezitare acel tragic: d.m.t. Altele mi-au starnit un entuziasm de moment dupa care au trecut în uitare sau au ramas în caietul amintit alaturi de atatea personaje care si-ar gasi loc în orice carte d.m.t. In ultimul deceniu prerevolutionar, ganditorul national, grabit sa ajunga cat mai repede „pe culmile cele mai înalte ale socialismului si comunismului“, a dat semnalul aparitiei a ceea ce s-a numit Codul eticii si echitatii socialiste, cateva zeci de reguli care, puse în practica, ar fi dus la aparitia „omului nou“, admirator fara ezitari al dictatorului si supus credincios metastazelor acestuia. Imi propusesem atunci sa scriu un roman al carui personaj principal sa respecte întocmai acest Cod. O întamplare plina de haz, care a facut înconjurul orasului, mi-a sugerat aceasta idee. Un ofiter de militie îsi amendase tatal pentru ca nu avea la caruta acel „ochi de pisica“. „Sunt locotenentul major Cutare, va rog sa-mi prezentati actele!“ Imi imaginasem reactia tatalui sau auzind aceasta formula, dar mai ales cand a fost obligat sa semneze procesul verbal si sa plateasca pe loc amenda. Acasa însa rolurile s-au inversat. Intransigentul militian avea acum rolul de fiu si, în consecinta, a primit o bataie de pomina. Ma gandeam ca, în lumea noastra în care toate sunt relative si aproximative, iar legile exista mai ales pentru a fi ocolite, „fentate“, un personaj cu structura sugerata ar fi ajuns în cateva zile la psihiatrie. Sigur, mai existase înainte un autor de geniu al carui personaj luase în serios toate cartile cavaleresti, dar atunci nu ma gandisem la el, ci la ridicolul acestor reguli si la faptul ca în vreme ce „parintele“ lor se apropia de culmile pomenite, viata supusilor amintea tot mai mult de cea din lagare sau de Evul Mediu cu trasaturi fanariote. Astazi, bizar, un asemenea ins nu ar mai mira pe nimeni. In marea aiureala de la noi, exista prototipuri mult mai comice pentru care bunul-simt, cultura si jena sunt absolut straine. Si, pentru ca a venit vorba, in caietul cu pricina am descoperit si un citat tocmai din Marx: „Rusinea este o sursa de manie întoarsa împotriva sinelui însusi, si daca unei natiuni întregi i-ar fi rusine cu adevarat, ea ar fi ca leul care se încordeaza în el însusi înainte de a sari.“ Urmarind ce se petrece în jurul nostru, nu ne ramane decat sa constatam ca mai avem mult pana ce leul se va pregati sa sara. Din nefericire unii lei dorm, altii nu inteleg ce se intampla, iar cei mai lucizi cauta alte spatii. Doar piranha isi vad de treburile lor.