„Zbiru“ reloaded

articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19
» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu

Sunt mai bun decat isi inchipuie toti care se folosesc, pentru a le fi bine, de pacat, minciuna si inselaciune. Sunt dur, tocmai ca sa incerc sa va educ in alt spirit decat acela al slabiciunii umane, care inseamna toate aceste apucaturi instinctuale. Feriti-va de instincte si, daca puteti, dominati-le. Sau luptati-va cu ele.
Stiam drumul de tren al Bucurestiului. Cinci opriri pana la Titu si inca sapte pana-n Gara de Nord. Dupa Targoviste, personalul de Pietrosita oprea, dupa vreo sase minute, la Vacaresti. Nu mai fusesem… Mi-aminteam doar pericolul unei nopti. Nu eram la scoala, cand, din senin, au inceput sa cada peste urbea Targovistei. Nu erau nici macar exploziile baloanelor americane. Despre care se vorbea ca trebuie sa vina si chipurile, sunt un mare semn al scaparii noastre. Aiurea!

Vorba lui Conti Barbulescu, peste ani, beti amandoi, la Baneasa. Cantau „ambasadorii prieteniei“, ceva americani. Chipurile, iarasi, parea un semn de salvare. Popor chirimantos, de ghioc si dat in carti. Sperante de vant. Nu de palos! Doar cand sa se-ncline capul. Si prea des!...

Eu eram in pijama, venind dintr-un spital unde statul ma-ngrijea de-un tendon! Paream, pe atunci, interes national. Iar Conti s-a prabusit langa pianul unde se producea un „scoots“!

– Saracul tata, spiter la Turnu Magurele, nu va voia pe voi, astia micii, din colegii. El ii astepta si ii dorea pe aia mari, de pe portavioane.

– Conti, esti nebun, vrei tu sau crezi ca va fi vreodata un portavion in Marea Neagra? spusei. Hai sa le luam sepcile!

Si am reusit. Erau chiar utile. De ciucur aveau legata o cheie de desfacut berea. Sapca rosie, linie trotkista, desfacator negru. Sa te mai surprinda ceva?... Ne-au prins bine, vreo cativa ani, la masa. Prin binefacerea ciucurelui se scutea mana lenesa a ospatarului, la dres, cu „Radeberger“, berea germana locatara de onoare a frapierelor din „Berlinul“ bucurestean. Leaganul de ani al atator intalniri de sprit.

„Zbirul“ ne studia, chiar si in cele sase minute de pe culoar, cat dura drumul din tren spre Vacaresti.

Eram, inca, necunoscuti intre noi. Si era varsta pubertatii! Ne treceau prin cap tot felul de „fructe“ prost interzise, paradoxal, intr-o lume care tocmai prin asta exista si are senzatia ca merge mai departe. Aveam insa, si nu era rau, o educatie pudica, ce mai prindea bine. Eram, pentru prima data, in afara clasei, impreuna cu „Zbiru'“. El, elegant, controlat, ca de obicei. Purta un mic fulgarin deschis la culoare. Era primavara. La coborare, a-ntrebat-o pe sefa clasei, Nina, mignona, placuta si cu incercari planturoase, la 1,55, cat ii daduse Dumnezeu: „Daca suntem toti... Cine dracu' poate sa lipseasca“, ingana, catre noi, Nina.

Am schimbat-o din sefa eu, cand, prima data, un nou profesor de „limba rusa“, a alintat-o… Ninocika. Il vedeam pe taica-meu si pe soldatii sai in retragerea din Basarabia, in iuni ’40, cu mainile taiate de „Ninocikele“ „scripcarilor de pe acoperis“, evrei... Doar fete false, de interes, in adaptarea doctrinara prin milenii. Dupa cum le fierbeau instinctele. Tata, scos de caii sai, la bombardamentul din „Cotul Donului“! Imi luasem inima in dinti si il anuntam evlavios, la dirigentie, pe „Zbiru“:

– Noi, clasa, nu mai dorim ca Ninocika, alintata astfel de profesorul de limba rusa (coincidenta, Rus il chema, altfel baiat placut) sa ne mai fie sefa.

Ma scruteaza si ma-ntreba direct:

– Ai ceva cu Limba Rusa sau cu Nina, care-i una dintre cele mai bune eleve ale clasei noastre, alaturi de Marina Segarceanu?

– Domnule profesor, alintarile de acest fel au facut numai rau multora dintre parintii nostri. Cu ea n-avem nimic deosebit, o apreciam si o rugam sa nu se gudure la o asemenea alintare. Atunci ar trebui sa privim si mai profund.

Prietenul meu, dat dreacului, Livica Stoica, din familie de trei generatii de profesori, chicotea.

Si continuai:

– Alintarea unei colege in dialect slav inseamna sa avem familiarisme cu o limba departata de a noastra. Ceea ce pentru noi, „latini intr-o mare de slavi“, cum ne-ati vorbit deja cu atatea argumente, pare imposibil. In plus, nu sunt reusit la scoala, stiti si dumneavoastra, ceva, din aceasta constatare, dar Limba Rusa nici eu, nici Livica („asa e“, rosti imediat confirmandu-ma) n-o putem invata. Ne frange pronuntia. Si ne chinuim dintr-a patra. Daca credeti, o vrem pe Marina. Eleva buna si ea, ceea ce ar putea sa fie si cazul nostru, intr-un viitor apropiat. Trebuie sa speram, nu-i asa? Cu ea si numele ei, poate la fel de ciudat, domnule profesor, ar exista o reala autoritate consimtita. I-am tradat pe nemti, e melodie la moda, pare si de-a lor. Facem sau va rugam sa faceti un compromis reparatoriu. O acceptam in clasa ca sefa. Dar cu drepturi limitate.

– Adica sa nu ne dea in vileag, rosti superior si convins Livica Stoica.

„Zbirului“ ascultand, i-au cazut sprancenele:

– Nu mi s-a mai intamplat asa ceva. Imi puneti conditii, mie?

La care eu am ratat si m-am deconspirat. Nu stiu sa mint si sa insel!...

– Nu, domnule profesor, sunt convingerile mele si ale lui Livica, deci ale clasei.

– Cum ale clasei, ridica tonul „Zbiru'“, cand spuneti ca sunt doar ale voastre. Vreau sa va aud, ganditi ca ei?

Liniste totala.

– Incerc sa inteleg, nu intru in amanunte, nu sunt membru de partid (se spovedise, stiam). Daca voi pareti lideri sau aveti convingerea aceasta, fiti atenti! – Nu accept lideri falsi sau de o zi. Iar pentru ca aici eu comand, iar voi invatati, va oblig sa tineti seama ca nu pot conduce, spre binele vostru, pe care inca nu-l stiti, decat eu. Trebuie sa ne respectam si sa ne-ntelegem omeneste.

Am simtit iarasi, ca la meditatii, ca „Zbiru'“ era si o masca.

Se ridica! Ma scruta parca doar pe mine si parasi in aceiasi pasi masurati clasa, tradand si improscand tensiune.

Imediat, elevul de serviciu pe liceu ne invita la cancelarie. Nu mai fusesem acolo. Directorul Seltea era amic cu tata si cu nenea George, de un sprit si-o maslina la „Ivancea“. Si cu altii, desi nu mi se spusese niciodata.

Am intrat in sanctuar si privirile se-ntoarsera spre noi. Eram in uniforma, asezata as zice, ceva costum bleumarin, un fel de postav. Numai noi putem avea, pe atunci, astfel de „licente“ de lagar. Si eram un lagar. Nu de emancipare. Iarna frig, vara cald. Numar matricol pe mana, sapca chiar, tot trotkista. Se cerea camasa bleu (n-aveau multi) ca sa nu mai vorbim de gulere. In comparatie cu ceea ce se preda, adica tinuta „Zbirului“. Unii incercau sa-l imite, chiar si „incercarea“ aia de profesor de „Rusa“, dar nu mergea. Noi, mai tineri, ii gratulam printre zambete cu un „oh!“, invins. Mai toti nu intelegeam, ca tot neamul. Credeam ca „merge si asa“! In fine, „Zbiru'“, intr-un colt, se uita pe catalog. Si-ncepu:

– Nu prea aveti note bune nici la mine, domnule Stoica.

Firesc, il taxa.

– Domnule Oprescu (aveau ceva intimitati din familie, ii cunostea parintii), suntem baieti buni, garanteaza bunicu', stiti bine. Glodenii sunt pamant si suflare cu adevarat romaneasca. Ne adaptam mai greu la exigenta dumneavoastra. Aveti incredere in noi, va sorbim din vorba si ochi. N-o sa va dezamagim. Intre noi si facaturile alea alintate de Rus, nu puteti merge decat pe mana noastra.

Eu am inlemnit. Stiam ca bunica-su si taica-su erau profesori eminenti, respectati in tot judetul, dar aparenta siguranta intima ma surprindea. Aducea a „tupeu obraznic“, vorba profesorului Angelo Niculescu, de mai tarziu.

„Zbiru'“ ne-a privit rar si ne-a invitat sa luam doua scaune. Apoi direct:

– Sa nu va mai pronuntati asupra acestei limbi minunate, care a creat capodopere in literatura. Nu stiti nimic. Pe acest Rusu, profesorul nou de aceasta limba, nu-l cunosc. Ne vin si noua dintr-un sistem pe care ar fi mai bine sa nu-l intelegeti. Mi-e frica sa-ncerc sa vorbesc, scrutandu-l macar din Tolstoi, care pare cel mai cunoscut. Si acum, bagati-va mintile in cap, sunt cu ochii pe voi. Nu-mi plac femeile, sunt tocilare si pierd logica. Va spun asta pentru ca o sa va ajute in viata. De-abia o-ncepeti. Ganditi-va, simplu, la Rai. N-au fost gonite aiurea de acolo. Si va mai spun ceva. Nu sunt „Zbiru'“, cum sunt poreclit. Sunt mai bun decat isi inchipuie toti care se folosesc, pentru a le fi bine, de pacat, minciuna si inselaciune. Sunt dur, tocmai ca sa incerc sa va educ in alt spirit decat acela al slabiciunii umane, care inseamna toate aceste apucaturi instinctuale. Feriti-va de instincte si, daca puteti, dominati-le. Sau luptati-va cu ele. Pentru ca oamenii sunt, de fapt, impartiti in doua categorii: cei care se impaca cu destinul si cei care sunt capabili sa lupte impotriva lui, indulcindu-l. Cititi-l pe Draghicescu si pe Motru. Incercati sa-i patrundeti. (Am apucat mai tarziu!...). Suntem invinsi ca neam, pentru ca ne-am acceptat destinul condamnat de altii.

N-am inteles prea multe, atunci. Oricum, vorbele sale pareau acute de pian din vesnica noastra simfonie dureroasa.

---