Virtual si real. O critica a gandirii intre intentie si actiune. Primul argument (II)
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu
In 1996 David Chalmers publica „The Conscious Mind. In Search of a Fundamental Theory“ (Oxford University Press, 1996). Pentru cei care sunt familiarizati cu filosofia mintii si cu evolutia cercetarilor in acest domeniu, aparitia lucrarii lui Chalmers trebuie sa le spuna ca orice tentativa de a reveni la filosofia analitica asa cum Wittgenstein o relata este o pura inutilitate. Insa ceea ce intereseaza aici reprezinta aplicarea unuia dintre conceptele propuse de Chalmers: zombi. Zombi implica dublu posibil, o existenta ontologica izomorfic definita in raport cu originalul si care in acest context nu are nimic de a face cu practicile magiei negre din Haiti sau Africa. Exemplul lui Chalmers pune in discutie eventualitatea unei replici ontologice care ar deveni autonoma fata de original. Cu alte cuvinte, presupunand ca ma aflu la New York, cineva de la Paris ar sustine ca exist si ma manifest simultan la Paris. O copie a mea ar exista undeva intr-un loc unde nu ma pot afla. Intrebarea ce se naste in mod firesc se refera la calitatea manifestarilor ontologice conform principiului tertului exclus: nu poate exista o entitate tridimensional definita care sa se afle in doua locuri in mod simultan, iar daca cineva ar crea un dublu atunci acesta ar trebui sa fie calitativ inferior originalului; in caz contrar, distinctia dintre cele doua entitati devine imposibila.
Exemplul formulat de Chalmers merge mai departe decat ceea ce s-ar putea deduce din analiza clasicelor manifestari maniaco-depresive definite in secolul al XIX-lea de Emil Kraepelin care, sub numele de psihoza, include starile maniaco-depresive (astazi cunoscandu-se doua forme complementare, maniile depresive si dezordinea bipolara) si dementia praecox, de unde ar rezulta proiectia unei alte personalitati distinct construite, dar care are o sursa unica: o aceeasi arhitectura ontologica ce se multiplica incontrolabil. Proiectiile (pseudo) ontologice, suficient de rudimentar rezolvate de Freud si mai tarziu revigorate la fel de inutil de Lacan pentru care dialectica hegeliana ar avea ceva in comun cu distinctiile kantiene intre fenomen si noumen (J. Lacan, „Les quatres concepts fondamentaux de la psychanalyse“, „Que-est ce qu’un tableau?“ Ed. du Seuil (1964), 1973, p. 191)
In sensul aplicarii acesteia in vederea elucidarii enigmei kantiene, nu joaca niciun rol atunci cand se discuta posibilitatea dublului ontologic.
Chalmers, daca e sa interpretam argumentul sau, propune doua constructii ontologice distinct fundate, mai precis existenta unui alter-ego ce devine autonom in relatie cu originalul.
Imaginati-va situatia urmatoare: va priviti in oglinda si imaginea pe care o recunoasteti ca fiind a dumneavoastra, totdeauna aceeasi si identica cu schimbarile la care va asteptati sa se fi produs de-a lungul vremii nu mai raspunde asteptarilor, imaginea se plimba singura in conturul oglinzii. O subita si inexplicabila libertate a unei simple proiectii, situatie ce ilustreaza partial argumentul lui Chalmers.
Intrebarea pe care insa nu o ridica filosoful australian este mai profunda decat spectaculosul sau exemplu: cum ajungem la constientizarea permanenta a faptului ca ceea ce vedem in oglinda este cu adevarat identitatea noastra? La urma urmei, ceea ce vad in oglinda este doar un obiect care face parte din lumea naturala si nimic mai mult. Prin urmare, imediatetea deductiei proprietatii asupra acestui obiect de care dispun aparent in orice moment este rezultatul purei intuitii, o dubla asimilare conceptual-ontologica petrecuta sub semnul datului permanent: sunt obisnuit sa vad si sa afirm ca ceea ce vad imi apartine dintotdeauna. Altfel spus, cand ma privesc in oglinda, includ intentia mea de a crede ca imaginea ce o observ imi apartine, asa incat o contextualizez dincolo de orice neliniste: sunt ceea ce sunt pentru ca sunt obisnuit sa cred in reflectia zilnica a chipului meu. Pe de alta parte, a nu crede in ceea ce observ in oglinda ma poate aduce in pragul nebuniei...
Viciul argumentului lui Chalmers apare tocmai in admiterea posibilitatii deplasarii continutului ontologic primar catre un model analogic. In termeni calitativ-ontologici, o existenta nu poate fi transferata la nivelul unei constructii fictive care nu este capabila sa cumuleze variatii de sens si semnificare dincolo de predictibilitatea sa structural intrinseca. Altfel spus, un zombi nu este mai mult decat o duplicata formala, o referinta fictiva care nu poate integra fluctuatii de ordin ontologic in timp real. Ori a presupune ca un zombi care ramane limitat esentialmente la structuri analogice poate suscita intentionalitate si semnificare mai departe de algoritmii care-l definesc in calitate de model virtual inseamna sa desfiintam unicitatea calitativ-existentiala. Virtualitatea modelelor analogice este evidenta acolo unde formularea expresiilor ideale inlocuieste deriva fireasca a sensului.
Oglinda
A-si reflecta chipul in oglinda este, probabil, una dintre cele mai complexe actiuni ale gandirii umane. Cu siguranta, aici, termenii utilizati apartin inca filosofiei speculative, de vreme ce nu-mi propun o elaborare experimentala a modelului oglinzii, cum s-ar petrece in stiintele cognitive. Cu toate acestea, a lua in discutie, de exemplu, problema intentionalitatii inseamna a descoperi dilema structurilor intersubiectivitatii. Intrebarea ce revine acum sub o alta forma se refera la natura duplicatului. Este, cu adevarat, imaginea din oglinda o duplicata vizuala a identitatii mele? Ceea ce vad in oglinda poate foarte usor ramane un simplu obiect si nimic mai mult, caci nu existenta sa in sine imi ofera constiinta propriei identitati. La drept vorbind, conexiunea intre actul perceptiv si continutul sau nu se realizeaza in mod fudamental conform regulior spatiului tridimensional (3D) , ci in functie de procesul de reconstructie de care se ocupa gandirea. O intrebare care poate fi adresata criticului de arta de formatie clasic-literara ar fi in ce masura analiza sa mai poate interesa de vreme ce nu este familiarizat nici cu aspectele functionale ale perceptiei si nici nu este dotat cu un aparat teoretic care sa-i permita analiza proceselor de gandire in raportul cu realitatea fizica. Din acest punct de vedere, argumentul lui Chalmers nu reprezinta mai mult decat expresia proiectiei unui dublu construit pe considerente formale de ordin strict empirist. O copie a mea nu poate exista in aceeasi masura in afara propriei mele existente, cata vreme ceea ce defineste existenta mea este capacitatea de a-i da sens inainte de toate si nu posibilitatea duplicarii rezumata la aranjamentul structurilor fizice. De altfel, orice tip de aranjament structural aduce cu sine irepetabilitatea (unicitatea) a ceea ce s-ar numi dublul meu. Prin urmare, dublul devine o expresie autonoma in masura in care trebuie sa-l resemnific: imaginea chipului meu in oglinda nu este mai mult decat o prezenta obiectuala, incapabila sa-mi furnizeze imediat si nemijlocit constiinta de sine „iata, acesta este chipul oriunde, oricand si orice s-ar intampla“. O asemenea propozitie reprezinta rezultatul lingvistic al procesului de gandire care aplica un sens unui obiect exterior.
Pe de alta parte, proiectia din oglinda este un zombi de vreme ce poseda anumite calitati care nu-mi apartin mie, celui care ma reflect. Orice proiectie este un obiect ce devine, de la un anumit nivel, independent, dat de propria sursa, ceea ce face ca autoportretul, de exemplu, sa nu poata fi definit perpetuu ca atare. O ipoteza extrem de interesanta a fost lansata pe parcursul seminarului „Le rire chez les Rennaissants“ oferit de Yves Hersant si Georges Didi-Huberman la EHESS, Paris in 2003. Imaginea Mona Lisei ar fi, in fond, un autoportret al lui Da Vinci, ceea ce implica o rasturnare nu numai de ordin obiectual (a obiectului propriu-zis), dar si o reconstructie fudamentala a notiunii de identitate care iese din perspectiva statica (identitatea clasic referentiala si auto-referentiala conceputa in termenii vetusti ai logcii axiologice binare). Faptul implica posibilitatea aparitiei unui model mental ce tinde sa recupereze notiunea de libertate propusa in contextul interpretarii argumentului lui Chalmers.
Reflectia
Ultimul exemplu ne duce spre analiza notiunii de reflectie. Intr-o definitie restransa, reflectia este capacitatea cuiva de a observa si de a-si modifica propria structura mentala si propriul comportament. Suntem fiinte reflexive in masura in care avem capacitatea de a actiona mai departe de un spatiu controlabil in care evidenta predictibilitatii evenimentiale e dincolo de orice indoiala. Proiectarea unui model analogic (precum zombi) face parte din gama costructiilor virtuale (intentionale in acest caz) care deschid calea spre fezabilitatea unui act totdeauna partial implinit. Orice act, de altfel, nu depaseste, in sens ultim, deschiderea perpetua pentru simplul motiv ca semnificarea sa nu-i apartine nici in momentul conceperii sale, nici in momentul realizarii sale. Dublul meu ontologic poate incepe sa existe independent de mine tocmai datorita faptului ca exista in acelasi timp cel putin un nebun care sa ia in serios propriile proiectii si sa judece o existenta reala in functie de aceste coordonate. Zombi exista cata vreme posibilitatea de a construi o fictiune ontologica exista si este luata in serios de originali. Analiza reflectiei din oglinda intra acum sub incidenta a ceea ce as numi teoria structurilor deschise, unde semnificatia nu are bariere unidirectionale, ceea ce implica imposibilitatea saturarii sensului in raport cu referinta. A se reflecta in oglinda implica, biologic si conceptual, o reconstructie a obiectului perceput. Analiza a ceea ce vad se dubleaza la randu-i, pe de o parte, trebuie sa tin cont de ceea ce umple actul perceptiei mele, iar pe de alta parte, trebuie sa tin cont de obiectul care se gaseste dincolo de propria mea perceptie. Daca ipoteza Hersant-Didi-Huberman ar fi adevarata, atunci Mona Lisa lui Da Vinci ar exemplifica perfect situatia mentionata de mine.
Mentiune
Structura deschisa presupune vehicularea sensului in raport simultan cu intentia, ceea ce pune intreaga problematica a gandirii intre intentie si actiune pe un alt drum.