Istoriografia actuala – incotro?
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Moto: „Nimic nu este mai revelator pentru schimbarile produse in constiinta unei colectivitati decat istoria istoriei.“ (Pierre Chaunu)
Complexitatea demersului scriitorului, istoricului si profesorului universitar Ovidiu Pecican, este, asa cum am mai afirmat, afectata de anumite omisiuni, mai putin inexactitatile, dar mai ales de jumatatile de adevar camuflate de amnezii sau de superficialitatea investigatiei uneori excesiv de subiective.
Ovidiu Pecican, istoricul si scriitorul care pare nascut sub zodia unui apetit cognitiv de neegalat, a publicat, in doua volume, editate cu o anumita pauza, un interesant demers transdisciplinar, o istorie a istoriei „tinerei istoriografii ardelene“ condimentata cu elemente de ego-istorie si istorie recenta (François Furet nu gandea altfel atunci cand a facut din prefata la, „L'Atelier de l'histoire“, Paris, Flammarion, 1982, un capitol de ego-istorie, integrandu-si propria istorie, cea a formarii, dar si cea a combustiilor din forul interior, intr-o istorie a istoriei contemporane). Istoricul clujean descrie in „Poarta Leilor. Istoriografia tanara din Transilvania (1990-2005)“, vol. I-II, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005-2006, traseul profesional al „tinerilor istorici transilvaneni“ (de fapt, clujeni), evolutiile institutionale ale cercetarii stiintifice si invatamantului superior, transformari ce par progresive, descriindu-si totodata propria formatie profesionala; „destinul“ sau academic s-a intersectat cu traseele altora, definind o generatie plasata in devenirea istoriei ca stiinta. La prima vedere, Pecican pare ca reediteaza demersuri precum cele ale lui Pierre Nora, care, in calitate de coordonator al „Essais d’égo-histoire“ (Paris, 1987), a antologat confesiunile celor mai importanti istorici, marturii-marturisiri transformate in surse de documentare pentru cei care vor studia evolutiile istoriografiei recente, dar si existenta unei constiinte de breasla, a unui cod deontologic, elemente conturate (indeosebi) in timpul competitiei pentru piata de idei si pe parcursul episoadelor de confruntare ideatica cu istoricii rezistenti la inovatia metodologica. Acestei opere comune si subiective nu-i lipseste insa distanta critica, astfel incat cititorul are adesea sentimentul ca „povestile istoricilor“ nu sunt doar decupaje autobiografice, pretexte pentru promovarea imaginii si a convingerilor particulare, ci si evaluari ale statutului istoricului si al istoriei ca disciplina; cititorul poate surprinde finalitatea (principala) a lucrarii mentionate, si anume descrierea propriului traseu profesional si implicit existential ca pe o istorie a Celuilalt. Acest demers avea sa impuna un gen de discurs in istoria istoriei, ego-istoria ca indicator al afirmarii constiintei profesionale.
Intre istoria istoriei si jurnalismul cultural
Stimulat, probabil, de o astfel de referinta, Ovidiu Pecican se aserveste unei analize complexe a mediului academic clujean, cadrul definitoriu pentru propria sa formatie culturala si civica. Cu toate „scaderile“ (omisiuni si inexactitati, „jumatati de adevar“), demersul lui Ovidiu Pecican reuseste sa oscileze strategic intre teme, sa ocoleasca zonele sensibile sau sa treaca facil peste invizibile si probabil problematice poduri relationale, depasind astfel mitul obiectivitatii obligatorii a istoricului, atitudine care ar fi, conform traditiei pozitiviste, o garantie a credibilitatii analistului. Acest recurs la un fragment de istorie recenta si de istorie a istoriei ofera anatomii interesante istoricilor din afara analizei, prilej de polemici si contestatii, in acest caz desfasurate (inca) in spatiul discutiilor private.
Prin natura si provocarile ei (istoriografia recenta devine ea insasi obiectiv al cercetarii), istoria istoriei declanseaza o oarecare stanjeneala sau chiar reactii adverse in breasla istoricilor. Si totusi, noul domeniu este acceptat ca metadiscurs asumat de profesionistii istoriei (vezi Reinhart Koselleck, „Le Futur passé, contribution à la sémantique des temps historiques“, tr. fr., Paris, EHESS, 1990). Complexitatea demersului scriitorului, istoricului si profesorului universitar Ovidiu Pecican, demers concretizat in cartea amintita, este, asa cum am mai afirmat, afectata de anumite omisiuni, mai putin inexactitatile, dar mai ales de jumatatile de adevar camuflate de amnezii sau de superficialitatea investigatiei uneori excesiv de subiective (detectam aici efectele unui anumit cult al prieteniei si amintirii trecutului comun; vezi elogierea Profesorului Pompiliu Teodor si a prietenului Ovidiu Ghitta, de altfel personalitati emblematice pentru scrisul istoric din Romania). O astfel de realitate a scrierii lui Ovidiu Pecican m-a determinat, pentru a-mi expune anumite interogatii si reflectii, sa nu abordez maniera comoda si uneori programata a recenziei.
Cum era si firesc, volumele amintite transcriu locvacitatea autorului, volubilitati si inovatii (inclusiv semantice) exersate si in jurnalismul cultural. De altfel, istoria istoriei ca si istoriografie a imediatului revendica o anume abordare naratologica, simplificarea discursului, accesarea textului de cat mai multi cititori interesati de istoria istoriei, precum de o intriga (seductia genului este furnizata de durata scurta la care partial participa si cititorul) care are ca miez functionalitatea „atelierelor istoriei“. Concret, cartea lui Ovidiu Pecican abordeaza scrisul transilvanean de limba romana, mai putin fenomenul integrarii unora dintre istoricii transilvaneni si banateni in circulatia europeana a cartii istorice (ma gandesc indeosebi la realizarile obtinute in acest spatiu de Edit Szegedi, Maria Craciun, Sorin Mitu, Victor Neumann, Smaranda Vultur etc.), si succesele istoriografiei de limba maghiara si germana cu rol in dezvoltarea perceptiei multiculturaliste. Primul volum al „Portii leilor…“ nu este unitar; el ofera imaginea unui discurs cu multe excursuri, uneori nejustificate, ca prezenta, in economia operei; anumite capitole par texte „lipite“, studii care isi pastreaza o anume autonomie de abordare si de problematica, fiind extrase din publicatii aparute anterior (volume monografice indeosebi); aceste capitole cresc consistenta materiala a cartii si doar partial, prin problematica (istoriografica, dar si din aria istoriei ideilor si metodologiilor), isi justifica prezenta in arhitectura „Portii leilor…“
Tinerete fara batranete (istoriografica)
Conceptul de la care porneste efortul istoricului este „tineretea istoriografica“; or, definitia pe care tot autorul o propune: „tineretea istoriografica se defineste prin debutul in nume propriu si de sine statator“ (v. I, p. 9) face instabile limitele accesarii cronologice la comunitatea istoriografica postcomunista. Autorul eludeaza o realitate care daca ar fi valorificata ar oferi oportunitatea scrierii unei „istorii critice…“, o realitate care afecteaza, frecvent si insistent, indeosebi in spatiile neclujene, avansul domeniilor novatoare, precum si (fenomen mai vizibil) promovarea academica a novatorilor, a acelor istorici care de multe ori sunt perceputi ca neprofesionisti si drept „corpuri straine“. Ovidiu Pecican ignora faptul ca multi dintre universitarii care se apropie de varsta a treia si care astazi detin functii manageriale in universitati si institute de cercetari, desi nu erau la prima tinerete imediat dupa 1989, s-au dezis de exercitiul istoriografic „minor“ si partizan practicat in ceausism, „au tras linie si au sters cu buretele“, declarand ca au debutat editorial in postcomunism! Acest „val“ a publicat mai consistent pana in 2000, a obtinut pozitii academice superioare si beneficii pecuniare, incetinind apoi ritmul propriei productii istoriografice. „Vidului de valori“ (?!) din primii ani ai tranzitiei, solidaritatile anterioare prabusirii comunismului, solidaritati inca functionale si specifice unor anumite grupuri de influenta, au transformat planurile de invatamant in parghii ale puterii, oprimand, epurand, fundamentand si avansand in ierarhia universitara „aranjamentele“, chiar negustoriile. Peste tot in Romania, in mediile academice, s-a constituit un segment socio-profesional (consistent!) animat de „universitarii de functii“, de asa numita „burghezie academica“ care isi „cimenteaza“ (termenul e o restitutio a limbajului de lemn academic si nu numai) pozitiile promovand oportunisti fara calitati profesionale certe, mediocritatea academica. Insa Pecican, desi este recunoscut datorita calitatilor sale de analist, s-a manifestat reductionist si nostalgic, a omis existenta unor implicatii sociale si profesionale postcomuniste derivate din realitatea consemnata de mine, a ignorat existenta marginalizarii profesionale (implicit academice) a unora dintre istoricii care in 1990, stimulati fiind de novatori precum generosul Pompiliu Teodor, Al. Zub si paternalistul Nicolae Bocsan, au debutat cu adevarat „in nume propriu si de sine statator“. Autorul lucrarii care imi prilejuieste astfel de remarci recunoaste doar ca „accesul la edituri mici, de provincie
Egoistorie si metaistorie
Inca din debutul demersului sau analitic cu accente antropologizante, autorul isi exprima motivatia si originea subiectiva, egoistorica a abordarii: „…optiunea mea pentru Transilvania provine dintr-un interes particular fata de productia istoriografica a zonei geografice din care provin si de la care ma revendic“ (vezi vechiul atasament al ardeleanului pentru forta energetica a plaiului natal, n.m.) <…> Am inceput sa meditez la efortul colegilor mei de generatie, tinerii istorici ardeleni, in anul 2000, fara sa-mi fi propus dinainte asa ceva“ („Poarta Leilor…“, vol. I, p. 10). Stimulat fiind de obsesia sintezei, Ovidiu Pecican, in aceeasi motivatie deschisa, isi afirma, nici mai mult nici mai putin, dorinta de a elucida „inceputurile scolii istorice clujene, indata dupa primul razboi mondial… Dar asa ceva necesita eforturi concentrice si, probabil, colective, impreuna cu o documentare tenace in arhice si biblioteci“. Pana la urma, autorul isi restrange „arealul“ analizei la studierea „dinamicii istoriografice actuale din zona intracarpatica si din partea de vest a tarii, care se individualizeaza atat printr-o productivitate remarcabila, cat si prin absenta considerarii acesteia in campul receptarii critice“ (Ibidem, p. 11). Istoricul, nu fara o anume autoironie specifica unui naratolog cu sinceritati care altor colegi de breasla le par stupenfiante, afirma ca demersul sau, ca structura si substanta, a crescut din sine: „Poarta leilor a devenit un proiect de carte care se scria putin cate putin, de la o luna la alta. La mai bine de cinci ani de la initierea conceperii si publicarii ei, si la circa un an de la intrerupere, inaintez in acelasi tempo ardelenesc, metodic, deloc grabit, cu inerente intreruperi de cate un sezon, datorate ocupatiilor diurne si implicarii in alte proiecte. A crescut si cartea, imposibil de redus la un singur volum si riscand sa treaca pana si la al doilea volum“. Contextualizand, Pecican se re-considera, se autodefineste ca analist, pe linia unor demersuri anterioare si similare, consacrate, dar pe care le considera partiale ca abordare si… „generaliste“: „Sintezele aparute pana astazi, sub forma unor monografii (Al. Zub), a unor studii mai succinte (Pompiliu Teodor) lasa deocamdata partial neelucidat rolul scrierilor istorice ale transilvanenilor in contextul dezvoltarii istoriografiei romane interbelice“.
Ovidiu Pecican apreciaza si abordarile postcomuniste, care, insa, printr-o anumita lacunaritate, justifica/revendica necesitatea generosului proiect pecicanian. Astfel, concret, autorul se refera la autopsianta analiza istoriografica a universitarului bucurestean Bogdan Murgescu, („A fi istoric in anul 2000“, Editura All, Bucuresti, 2000), care, dupa opinia lui Ovidiu Pecican, ar ignora productia istoriografica din Ardeal, si la clujeanul Toader Nicoara, care, intr-o alta carte (vezi „Clio in mileniul trei. Explorari in istoriografia contemporana“, Editura Accent, Cluj, 2002), face referinte la „evolutiile teoretice si la decupajele tematice din spatiul scrisului istoric francez, istoricizate deja“. Ma mira, in acest context, lipsa pozitionarii lui Pecican vizavi de alte realizari ale analizei si reflectiei istoriografice (Alexandru Zub, Sorin Antohi, „Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie si morala in Romania“, Editura Polirom, Iasi, 2002), indeosebi fata de contributia Smarandei Vultur („New Topics, New Tendencies and New Generations of Historians in Romanian Historiography“, in „(Re)Writing History. Historiography in Southeast Europe after Socialism“, coord. Ulf Brunnbauer, „Studies on South East Europe“, Bd.4, LIT-Verlag, Münster, 2004; autoarea, ca de altfel si ceilalti colaboratori ai proiectului european, subliniaza evolutiile istoriografiei sud-est europene dupa prabusirea comunismului ca distantare de trecutul recent).
Istorici si capitalisti
In schimb, autorul citeaza consistent din, poate, cea mai riguroasa, complexa si critica abordare a peisajului istoriografic postcomunist, din evaluarea lui Sorin Mitu – „Cateva consideratii cu privire la istoriografia romana contemporana“ (in „Arca“, nr. 10-11-12/151-152-153, 2002) – analiza reprodusa, revazuta si integrata apoi intr-un volum de studii („Transilvania mea. Istorii, mentalitati, identitati“, capitolul „Cum scriem istoria? Opinii, discutii, metode“, Editura Polirom, Iasi, p. 21-85). Cu luciditatea si onestitatea specifica unui istoric de referinta si substanta, Mitu, in articolul serial citat de Pecican, diagnosticheaza „o criza a stiintei istorice romanesti“ (dupa parerea mea, cronica), datorata faptului ca „piata pe care se tranzactioneaza bunurile istoriografice este nereglementata si functionala, concurenta este neloiala“; evident, urmarea, din nefericire fireasca, este vizibila: „valorile nu pot fi selectate si promovate, in mod corespunzator. Atat in fotoliile Academiei, cat si pe rafturile librariilor sau in constiinta cititorilor, valorile stau alaturi de nonvalori, in devalmasie, deoarece mecanismele receptarii critice nu sunt capabile sa instituie ordinea necesara“ (citat reprodus de Ovidiu Pecican in „Poarta Leilor…, vol. I, p. 52). Conform constatarii lui Sorin Mitu, evaluare pe care multi colegi de generatie ne-o asumam, unii actori din lumea profesionistilor istoriei triseaza, ceea ce este (inca) o faza consistenta a farsei care mimeaza abandonarea discursului istoriografic si a atitudinilor comuniste; acelasi autor, care ar fi putut fi o referinta pentru Ovidiu Pecican, identifica existenta a doua tabere istoriografice ostile din perspectiva abordarilor metodologice critice si dezideologizante („peisajul“ este insa mai complicat, caci „liberalii novatori“ si „conservatorii“ se disting cu dificultate, „frontierele“ fiind mutante si ilizibile; din nefericire, negocierile din sfera luptei politice si competitiei manageriale ca forma a luptei pentru putere, de multe ori, presupun vasalizari conjuncturale, „aliante“ care dupa modelul celor politice par a ignora formatia si angajamentele istoriografice, deontologice chiar). Istoric specializat in geneza constiintelor identitare, Sorin Mitu semnala un fapt dramatic care altereaza evolutiile istoriografiei romanesti, implicit transilvanene: „acapararea resurselor si controlul pozitiilor in lumea academica“. Fenomenul remarcat, astazi mai vizibil ca niciodata in ultimii 17 ani, este rodul negocierilor si solidaritatilor (despre care voi scrie mai insistent intr-un viitor foarte apropiat) tentaculare care s-au finalizat cu o institutionalizare nefericita, cu nasterea „burgheziei academice“, constituita din universitari si cercetatori cu pozitii superioare, istorici care prin diversele parghii ale autonomiei universitare au ajuns la cumul de functii si de norme didactice care implica o ubicuitate inimaginabila, o practica de „supermani“ ai mobilitatii academice; destui sunt chiar oameni de afaceri prosperi (detinatori ai unor firme „de familie“, ai unor actiuni la alte firme, patroni de edituri etc.), cu un statut economic care il depaseste pe cel al universitarilor occidentali; un astfel de universitar dinamic in plan economic se apropie mai degraba de profilul „capitalistului“, ignorandu-si „misiunea“ stiintifica, didactica si impiedicand totodata promovarea academica a tinerilor universitari concentrati doar pe investigatia de profil si pe sustinerea unui „trai decent“. Unei astfel de lumi i se potriveste ingenioasa definire in care Ovidiu Pecican circumscrie vizuinea lui Sorin Mitu, aceea de „spatiu agonal“ (Ibidem, vol. I, p. 62). Istoricul Pecican nu risca insa sa analizeze aceasta perspectiva, desi in al doilea volum proiectul sau abordeaza (doar pentru spatiul clujean!) solidaritatile lucrative in plan stiintific si relational. Realitatile contrastante nu par a-l provoca pe istoricul, ci doar pe scriitorul Pecican. Autorul cartii discutate prefera imaginea detasata, dar optimista propusa de fostul nostru Profesor Pompiliu Teodor (vezi „Introducere in istoria istoriografiei din Romania“, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2002), care decanteaza, in permanenta, evolutiile discursului istoriografic, raportul dintre inovatie si continuitate (ceea ce presupune recuperarea discursului istoriografic de „rezistenta“ tematica si metodologica), contaminarea provocata de adeptii „noii istorii“, depasirea crizei istoriografice.
Desigur, provocari multiple si derivate din substanta primului volum avanseaza, mai ales, ultima parte a „Portii Leilor:..“ . Deoarece, din anumite motive si perspective, al doilea volum revendica o atentie speciala, o sa incerc, intr-un viitor cat mai apropiat, sa discut si alte teme incitante oferite de Ovidiu Pecican.