Umor, publicitate si shop-uri
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura interogatiei »
Autor: Mihai Stanescu in dialog cu Catalin Sturza
Mihai Stanescu s-a nascut pe 23 iulie 1939, la Boldesti, in Baragan. Dupa Institutul de Arte Plastice din Bucuresti, a lucrat o vreme in Ministerul Turismului, apoi si-a dat demisia; a publicat desene in presa vremii, a castigat concursuri internationale, a avut si doua albume – retrase rapid de pe piata. A devenit, cum el insusi spune, „caricaturistul anilor '80“.
Dupa Revolutie, „s-a molesit“ si „a lasat locul celor mai tineri, sa faca ei caricatura“. Fapt care nu l-a impiedicat sa publice cateva albume, sa deschida un magazin pe strada Campineanu, in fata caruia oamenii faceau coada, sa deseneze, o vreme, pentru un ziar central („Adevarul“). A participat la campanii electorale, pentru care nu a fost platit, si a dat idei unor agentii de publicitate, pentru care, iarasi, nu a fost platit. S-a razbunat criticand, intr-unul din albumele recente, industria publicitara.
Am stat de vorba in „buticul“ sau, unde, ce-i drept, am fost deranjati de foarte putina lume. „La mine vin clienti vechi, care stiu de mine, aceiasi (...)Nu am talent de manager. Altfel, as fi putut sa ma extind“.
Albume publicate (selectiv): „Mihai Stanescu (fara titlu)“ (1982), „Umor 50%“ (1985), „Acum nu e momentul“ (1990), „Umor parlamentar“ (1996), „Pe urmele mele“ (1999), „Manual de publicitate, vol. 2“ (2003), „Am intrat in Europa“ (2007).
De la 5 la 10.000 de vizitatori
Catalin Sturza: Ati trecut prin doua licee – la Buzau si la Iasi (ultimul, de arte plastice). Care e povestea lor?
Mihai Stanescu: La Buzau era un Liceu Normal, si ar fi trebuit sa merg la facultate, la examen – la Medicina, care era la moda, sau la Limba Araba, unde era nevoie de traducatori. Insa n-am facut-o; m-am urcat intr-un vagon de tren si am mers la Iasi, sa dau examenul de admitere la un alt liceu, de arte plastice. Le scrisesem si-i intrebam care sunt conditiile, daca au examen, daca am camin. Am intrat direct in anul doi, atunci, si am facut liceul la Iasi.
Ct. S.: Dupa care ati venit la Bucuresti si ati terminat Institutul de Arte Plastice, sectia de grafica publicitara. Ce insemna publicitate in anii ‘60, in Romania? Luati peste de la magazinul de peste?
M. S.: Nici o masa fara peste! Publicitate insemna atunci afis, in general; afise politice, propaganda. Sau afise pentru filme – in acea vreme se faceau afise artistice, nu se faceau ca acum, postere cu poze. I se dadea unui artist tema, un film romanesc sau strain, realiza afisul, lua banii.
Ct. S.: Publicitate comerciala exista?
M. S.: Publicitate comerciala doar pentru CEC – Casa de Economii si Consemnatiuni –, la Asigurari. Prin urmare, era vorba despre niste institutii mari de stat. Sau pentru diferite ocazii: 1 mai, 23 august. Eu n-am facut niciodata asa ceva, pentru ca nu eram priceput.
Ct. S.: Prin urmare, nu era necesara o astfel de publicitate.
M. S.: Da, nu exista concurenta, totul era de stat, iar fabricile intre ele nu aveau voie sa se concureze. Peisajul era destul de gri, nu puteai sa spui ca traiesti din asta. Eu, dupa facultate, am fost repartizat la Ministerul Turismului, si acolo publicitatea insemna afise de turism si pliante.
Ct. S.: A fost singura data cand ati fost angajat?
M. S.: Da, singura data.
Ct. S.: Dupa momentul ONT ati inceput sa lucrati pe cont propriu. Ati publicat desene in diverse reviste, ati avut si expozitii si au aparut niste albume putin cunoscute, care nu au circulat. Am gasit pe Internet – pe un site care se numeste Jurnale.ro – un album de-al dvs din anii '70 care se intituleaza „Umor 50%“.
M. S.: Nu, era din 1985. Pe langa acesta, a mai existat un album in 1982. Doua albume au fost tiparite si interzise. Primul, din 1982, nu avea titlu; pe acesta am reusit sa-l publicam la Uniunea Artistilor Plastici, pentru ca Ceausescu daduse un ordin ca nu mai exista cenzura, ca fiecare inteprindere raspunde pentru ceea ce face. Am profitat repede de aceasta ocazie...
Ct. S.: A fost o expozitie urmata de un album?
M. S.: In 1982 a fost doar o carte, care a stat patru zile pe piata. A aflat Suzana Gadea, ministrul Educatiei de atunci, si a retras-o. Patru mii de exemplare s-au vandut in patru zile, si o mie s-au retras. La lansarea cartii, la Caminul Artei, la librariei, am fost cinci persoane: eu, Mircea Dinescu si nevasta-sa si inca doua (rade). Dupa aceea a aflat lumea, a doua zi, si oamenii au inceput sa cumpere. Prin urmare, asta a fost diferenta dintre lansarea unei carti de-ale mele in 1982 si una din 1990, cand au fost vreo 10.000 de cumparatori – ma rog, atunci am dat autografe.
Ct. S.: Pe site-ul pe care l-am pomenit, sunt scanate si postate multe dintre caricaturile din albumul din 1985. E o persoana care le-a recuperat: autorul paginii pretinde ca avea un prieten la tipografie care-i aducea carti inainte sa apara.
M. S.: Da, cartea despre care spuneati – „Umor 50%“ – s-a tiparit si nu a apucat sa iasa din tipografie. Mi-au cerut sa fac niste schimbari, n-am vrut sa fac asa ceva, si a ramas inchisa. Se numea „Umor 50%“ pentru ca trebuia sa facem economie la tot – la electricitate, la caldura – si atunci am zis – si la umor.
Ct. S.: O caricatura pe care am gasit-o: un turn din Pisa, inclinat. Doi cetateni, un barbat si o femeie, privesc spre el si comenteaza: uite ca si la ei sunt lucruri strambe! Poanta asta n-ar parea, in ziua de azi, soft? Atunci, banuiesc ca oamenii si-ar fi dus mana la gura: vaaai!
M. S.: Imi aduc aminte ca pe vremea aceea, cei de la Uniune mi-au cenzurat putin acest text: spunea „Ia uite, Vasile, ca si la ei sunt lucruri strambe!“. Mi-au taiat „Vasile“ ca nu cumva sa se inteleaga ca astia-s de la noi – cei care comenteaza. Ca si cum nu s-ar fi inteles asta... (rade).
Ct. S.: Ce se intampla cu aceste albume – le-ati republica?
M. S.: Nu, nici nu m-am gandit la asta, pentru ca nu s-ar cumpara.
Ct. S.: Mai sunt de actualitate? Unele ar mai putea fi intelese, poate... De pilda, bancurile din vremea comunismului sunt, cred eu, gustate la fel si acum. Si, in orice caz, altele noi nu mai sunt.
M. S.: Nu, nu cred ca mai sunt gustate. Inainte se faceau bancuri mai multe. Erau preluate si din lagarul socialist.
Ct. S.: Pentru multi, sunteti „caricaturistul anilor '80“. Puteati sa calatoriti, ati primit premii numeroase, dar nu ati trecut printr-un episod gen Paul Goma – printr-un moment de conflict direct cu Securitatea. Scriitorii erau mai periculosi decat alti artisti?
M. S.: Si cartile mele au fost interzise. Si unor scriitori li s-au interzis, de asemenea, cartile. Goma a luat si atitudine politica – scrisoarea de solidaritate cu „Carta 77“ – el a facut ceva. Unii scriitori nu erau de acord cu Goma. Nici cu mine nu au fost de acord colegii mei scriitori cand mi s-a interzis cartea, in '82. Mi-au spus ca nu ma gandesc la ei, ca le fac rau, ca nu vor mai putea sa publice. Eu le-am spus: „nu-mi pasa de ce faceti voi...“ (intrerupere, doua vizitatoare intra in magazin si aleg cateva tricouri pentru „niste prieteni elvetieni“; pe unul dintre acestea sunt stelele albastre ale Uniunii Europene si, in afara lor, un punct rosu: „we are here“; una dintre vizitatoare oscileaza si, in sfarsit, refuza tricoul: prietenii elvetieni s-ar putea simti ofensati!).
Dupa ce mi s-a interzis prima carte, desenele au fost fotocopiate si au circulat mai mult decat au interzis ei. In '82, inainte de a-mi aparea cartea, fusesem in Japonia, sa iau un mare premiu, si fusesem laudat in „Scanteia“. Atunci a aparut imediat cartea si au fost cam dezorientati, nu stiau daca sa ma cheme sau nu. Altfel, m-au urmarit incontinuu, macar pentru ca, fapt grav, mergeam cu desenele si le aratam pe strada sau pe plaja.
Moleseala de tranzitie
Ct. S.: Tragem linie la momentul 1989 si trecem dupa. Spuneti, intr-un interviu, ca dupa Revolutie v-ati molesit. Cum de s-a intamplat asta? Tranzitia nu e suficient de ofertanta, nu e chiar mai interesanta decat caricaturala „Iepoca de aur“?
M. S.: Este, dar, cum zicea si Cioran, dictatura te tonifica, libertatea te moleseste. Nu, am lasat locul celor mai tineri, sa faca ei caricatura. Eu m-am considerat „caricaturistul anilor ’80“; ar fi insemnat sa critic prea multa lume, atunci criticam o singura persoana. Si m-am adaptat economiei de piata: am luat o trasura, apoi o salvare, am iesit cu ele in oras. La concursuri n-am mai participat, pentru ca inainte trimiteam desene ca sa mai fac rost de ceva valuta, pentru shop... Dupa aceea, ce ai fi putut sa mai schimbi?
Ct. S.: Pana una-alta, salvarea si trasura au avut succes in primii ani dupa Revolutie. La prima lansare, dupa cum ati spus, ati avut 10.000 de participanti. N-a fost asa limitat succesul lui Mihai Stanescu.
M. S.: Au fost 10.000 de participanti la lansarea cartii mele, „Acum nu e momentul“; era un volum care circulase, deja, fotocopiat, multa vreme, si lumea era avida sa vada despre ce e vorba in cartea asta. Imaginati-va asa ceva intamplandu-se in 2007!
Ct. S.: Venim si mai incoace, in ianuarie 2007. In albumul „Am intrat in Europa“ am vazut imagini suprapuse, cu orasul „Plopeni“, vs orasul Millou, din Franta. Sau Comarnic, vs Savigny le Temple. Nu sunt plictisitoare orasele frantuzesti fata de cele romanesti? Sau, altfel spus, cum arata pentru Mihai Stanescu o tara normala?
M. S.: Nu stiu, pe mine m-a frapat imaginea asta a Comarnicului, la sosea, la Drumul National, cu panoul pe care scrie despre infratire, langa o casa care nu are nici gard, cu o curte plina de gaini, plus closetul. Sau Plopeniul, cu podul acela ruginit, fata de podul suspendat de langa Millou, realizat de un arhitect celebru – care e cel mai frumos pod din Europa. Ma uitam si acum, pentru ca am fost in Anglia zilele trecute: de la aeroport pana la Londra am trecut prin satele lor. Nu-ti dai seama ca sunt sate, asta e uimitor: nu exista praf, mizerie, doar iarba.
Ct. S.: Prin urmare, ce inseamna normalitate? Igiena, decor?
M. H.: Inseamna sa fii neamt. Dar noi, daca nu ne-am nascut nemti... Daca n-am fi avut cei 45 de ani de comunism, am fi fost, cel putin, ca Grecia.
Ct. S.: Sa vopsim podurile, macar?
M. S.: Da! In Anglia, de exemplu, e o lege: la doi ani, trebuie sa dai un strat de vopsea. La noi...
Ct. S.: In 17 ani, v-ati legat de toti presedintii, de toate partidele ajunse la putere. Cu ce presedinte si cu ce partid ati tinut, totusi, la un moment dat? Pentru Traian Basescu, si pentru P.D. ati facut campanie electorala.
M. S.: Am facut, da, pentru Traian Basescu o campanie in anul 2000, cand a candidat la primarie. Acest lucru s-a repetat in vara lui 2004, cand Basescu a candidat din nou la primarie. Acum, tot fac scrisori in care cer sa ma plateasca pentru acele campanii, si nu le pasa. Acum, cu ocazia referendumului, m-au sunat iarasi sa lucrez si le-am spus sa se hotarasca: ori imi dau bani, ori nu ma mai cheama.
Ct. S.: Avem nevoie de artisti doar cand trebuie sa atragem electoratul!
M. S.: Exact! Si ei au luat hotararea sa nu ma mai cheme. Asta e, imi pare rau ca s-au purtat asa cu mine. De altfel, si la alegerile prezidentiale am avut idei care au fost folosite, si n-am primit nici un fel de raspuns.
Ct. S.: Neutralitatea e o conditie in momentul in care faci caricatura?
M. S.: M-au sunat si de la alte partide, mi-au spus ca ma platesc. Dar nu as putea sa lucrez pentru oricine. Mi-a spus dl Nastase, la telefon: „Ce conteaza? Faci si pentru noi, si pentru ei!“. Dar nu e asa, trebuie sa ai si o anumita simpatie. Cu PSD-ul n-as fi colaborat niciodata. A doua oara, pana la urma, tot pentru PD as lucra, cu toate ca sunt rau-platnici.
Ct. S.: Caricatura e un fel de editorial politic, la plic: il pui in apa si iese supa-instant! Cat de marginal sau „nisat“ poate fi un eveniment pentru ca cei care vad caricatura sa priceapa ceva, sa poata gusta din supa-instant?
M. S.: Desenul de pe prima pagina, din ziarele adevarate din Occident, are valoarea unui editorial. Cititorul, cand cumpara ziarul, se uita intai la desen, si apoi la editorialul adevarat, scris de director sau de redactorul-sef. La noi, sunt unul sau doua ziare care pun in valoare desenul, in pagina. In multe cazuri, desenul nu e pe prima pagina; acolo sunt poze sexi. Intr-adevar, cat am lucrat pentru un ziar a fost solicitant. Trebuie sa ai si talent, sa fii mereu conectat la actualitate. Daca nu faci lucrurile cu pasiune, nu iese nimic.
Ct. S.: Te poti lega de orice detaliu, de orice eveniment, sau subiectul poate fi un fapt ceva mai putin important? Trebuie sa fie, musai, ceva de care sa fi auzit si tata Frusina, si Ministrul Invatamantului?
M. S.: Trebuie sa fie un subiect la zi. Exact ceea ce s-a intamplat in ziua aceea, sau un eveniment care continua cateva zile. Poate doar in ziare de tip tabloid sa poti face desene care sa nu fie strict legate de actualitate.
Ct. S.: Pe de alta parte, acest lucru face ca desenul sa fie strict contextual si foarte perisabil.
M. S.: E adevarat, daca il vezi peste o luna nu mai intelegi nimic. E facut pentru cei care citesc presa zilnic, care privesc la jurnalele de actualitati.
Ct. S.: Depinde rezistenta desenului si de alegerea subiectului? Sunt si desene care trec pragul timpului si care raman intr-o antologie?
M. S.: Da, sunt. Mai ales cele fara cuvinte – acesta e adevaratul desen. Nu e desen de presa: il gandesti pentru un album cu desene. Insa acest gen e foarte rar.
Ct. S.: Exista o limita: aici se termina desenul de presa, de aici incepe desenul artistic? Ca si in film: acesta e pentru publicul larg, acesta e de arta?
M. S.: Da, acesta ar fi un film de arta, de autor. Am avut desene fara cuvinte de-a lungul timpului, insa majoritatea celor publicate aveau cuvinte. Uniunea Artistilor nici nu mi-a dat sala, cand am cerut spatii pentru expozitie, pentru ca nu, n-as fi fost artist: sa cer de la Uniunea Scriitorilor, cu atata text! Practic, aveau dreptate. Dar, cand aveam un concurs international la care participam, desenele erau fara cuvinte. Ca si acestea noi, pe care le-am facut in ultimul timp (arata spre un poster cu un taran iesit cu plugul tras de cal la arat peste doua litere: U. E.; intre cal si taranul care tine plugul e o prapastie – potcoava literei „U“).
Kitschuri si cruci
Ct. S.: De ce va supara crucile de la Universitate?
M. S.: Crucile de la Universitate ma supara de ceva vreme. Acum cateva luni, am fost acolo, am facut fotografii. Intre timp, s-a mai adaugat inca o cruce, o piatra. E cineva care aduce mereu cruci acolo.
Ct. S.: Constantin Popescu se numeste, parca. Le aduce fara sa intrebe pe nimeni?
M. S.: Da, fara sa intrebe pe nimeni. E un tip ciudat, nu prea-i sanatos. Si-a scris numele pe toate crucile, si pe cele pe care nu le-a facut el. Pe cele de piatra, de la Mogosoaia. Au fost profanate niste morminte acolo si au fost scoase crucile din cimitir.
Ct. S.: Cine a facut asta?
M. S.: Un artist si coleg de al nostru. Prima chestie in neregula: cum sa aduci niste cruci din secolul XIX de acolo, cand scrie pe ele: Maria-nu-stiu-cum, o mie opt sute si ceva... Apoi, cum sa-ti permiti, cand nu ti-a cerut nimeni, sa faci cruci din fier forjat, cu steagul gaurit, vopsit pe ele, si sa le pui in fata la fostul C.C., la Arhitectura, unde sunt si in prezent, la Sala Dalles? Recent am facut poze pentru viitorul meu album, in care cer iarasi primariei sa le scoata. Acum, fiecare vine si scrie tot felul de ciudatenii pe ele. Iata (imi arata un caiet pe care si-a copiat un text pe care-l reproduc aproximativ):
„Iubiti mei eroi, imi permit sa va intreb cat de fericiti sunteti la 20 metri Adancime. Doamne unde Esti cand Ne Mor Copii cand nu EEE a facand asa zisi hoti cand fura si nu se vede sunt intrebari la Infinit. Semnat: Ioana Isus P. Ilie“.
A mai venit cineva cu o piatra, pe langa crucea aceasta de lemn, pe care sunt puse textele, si pe piatra aceea scrie: aceasta cruce a fost adusa de nu-stiu-cine... Nu-i pasa nimanui ca fiecare face acolo tot ce vrea.
Ct. S.: Dar primaria de sector nu face nimic?
M. S.: Nu, nimeni nu face nimic.
Ct. S.: Daca eu vreau sa plantez aici, in fata Salii Palatului, monumentul automobilului Ford model T, nu ma intreaba nimeni nimic?
M. S.: Nu, puteti veni sa-l plantati. Ma mir ca tocmai acolo la Arhitectura sunt puse toate kitschurile. Acum au luminat statuia lui Mihai Viteazul. Zici ca esti la Paris, sau la Roma; daca mergi, insa, zece pasi mai incolo, intri in pasaj, vezi toate scarile de granit ciobite pana jos, si peste ele creste iarba. In plus, miroase a closet public. E o mizerie infioratoare. Pe mine ma doare, ca bucurestean.
Ct. S.: Si alte probleme: gunoaiele din centrul orasului, buticuri tot in centru, ca la Piata Sudului. Casele de pe Lipscani, cu locuitorii cei minoritari, de o vesnicie acolo.
M. S.: Asa, tot zicem ca suntem oras european. Nu se poate sa scrie, de 17 ani, pe scarile rulante din pasaj ca sunt in revizie! Sunt niste scari aduse de cineva pe vremea lui Ceausescu din Germania, second hand. Un tip care nu stia ce cumpara. Imediat cum le-au pus, au inceput sa aiba probleme cu ele. Si acolo au ramas.
Ct. S.: Ati observat ca noi n-avem decat scari rulante pentru urcare? Daca ai o geanta si vrei sa cobori cu ea, o iei pe jos, faci sport. Nu mai vorbim de handicapati...
M. S.: Da, faci sport! In fata teatrului, tot Constantin Popescu a pus o borna tricolora, la trei metri deasupra pamantului. El e artistul Pietei Universitatii (radem). O borna se pune, de obicei, pe pamant.
Publicitate fara cosuri
Ct. S.: Manualul de publicitate, vol II, aparut in 2003. De ce vol II?
M. S.: Exista un manual de publicitate, destul de serios, in librarii. Avea o coperta rosie, si m-am gandit sa nu se suprapuna peste acesta. Asa a aparut volumul II. E un album care comenteaza publicitatea care se face la noi.
Ct. S.: Cum e publicitatea noastra? E pubera, are cosuri? A trecut de adolescenta?
M. S.: A trecut, da...
Ct. S.: Ii criticati mereu greselile: nu se scrie, pe un panou, textul albastru pe fond albastru, gri pe gri!
M. S.: Eu cred ca am dreptate. Sau texte din acestea, de dragul rimei: „Rate curate“, „Cumperi in voie! Pretul iti da voie!“, sau „Slabeste acum! Intreaba-ma cum!“, „Ca sa ai o casa“. Jocuri de cuvinte facile, care nu au nici o noima. Sau, la „Antena 1“: cand vezi o sigla, citesti intai ce-i mai mare, si apoi textul mai mic (se citeste unu a, nu a 1, n. m.). Poate gresesc eu...
Ct. S.: Poate ca mai economisesti un ban, nu angajezi un creativ, ci apelezi la creativul local.
M. S.: Da, sau mai cunosti pe cineva care stie pe altcineva (intoarce cateva pagini ale albumului). Sigla de la Bookarest am facut-o in 1992. De doi ani s-a transformat in Bookfest. Pe atunci, eu am inventat „Bookarest“ si mi s-a parut o gaselnita buna. La lansarea „Manualului de publicitate“ am inventat oameni din toate agentiile de publicitate importante din Romania; pana la urma, nu a aparut nimeni.
Ct. S.: La capitolul „critica a publicitatii“ cam bate vantul, la noi.
M. S.: Da, nu avem o critica a industriei. Acum, insa, Romania a luat un premiu important la Cannes, la festivalul de publicitate. Acest lucru atesta maturizarea publicitatii noastre. Am colaborat si eu, acum cativa ani, cu o agentie de publicitate.
Ct. S.: Apropo de aceasta colaborare, sunteti nemultumit inclusiv de o reclama creata de Saatchi&Saatchi, cu doua portocale folosite, mai tarziu, intr-o campanie Orange. Suspectati ca ati putea fi atins de o forma de paranoia, care ar deriva din spiritul critic foarte ascutit al caricaturistului care scaneaza realitatea?
M. S.: Eu le-am dat o idee, un desen cu doua portocale inscriptionate cu litere albastre. Ei au facut doua portocale albastre si au zis „bine, hai sa-i dam banii“. Apoi s-au razgandit, s-au consultat cu sefii lor de la Londra si au spus ca era nevoie de un contract.
Ct. S.: Aceste povesti sunt incluse in albumele dvs: desenele originale, cele pe care le suspectati de plagiat.
M. S.: Ma mai amuz si eu, da.
Ct. S.: De ce nu face Mihai Stanescu o campanie care sa propulseze in topul vanzarilor produsele din magazinele lui M.S.?
M. S.: N-am 5.000 de euro pentru o pagina intr-un ziar!
Ct. S.: Dar daca ati inventa o campanie care sa nu coste 5.000 de euro pe pagina?
M. S.: Tot n-ar fi rezultate spectaculoase. La mine vin clienti vechi, care stiu de mine, aceiasi. Nu am talent de manager. Altfel, as fi putut sa ma extind.
Pana plesneste rochia
Ct. S.: I-ati mai facut poze Daianei, dupa ultima imagine din seria „Daiana la diferite varste, cu aceeasi rochie“ (1980-2003)? Veti continua seria?
M. S.: Am fost acum la Londra sa sarbatorim patru ani de la nasterea fetitei – nepoata mea. Cea pe care o vedeti in ultima imagine, cand Daiana este gravida. Este cam singura mea idee pe un termen asa de lung. Acum 23 de ani, am venit cu ideea asta: sa facem poze cu aceeasi rochie si, daca e posibil, in acelasi loc.
Ct. S.: Care e locatia? La mare, la Neptun?
M. S.: Da, la mare, faceam vacantele la Neptun, la Hotel Istria – asa se numea. Uneori uitam sa luam cu noi rochia si faceam poze aici, vizavi, la Sala Palatului. Acum nu mai am rabdare, si nici timp pentru un proiect asa laborios. Am si expus fotografiile – ele sunt pe panouri mari – in galerii, inclusiv la Centrul Cultural Roman din New York.
Ct. S.: Da, si acolo este o poveste.
M. S.: Acolo am avut doar doi vizitatori. Sala era la strada, dar trebuia sa intri prin spate, sa te legitimezi.
Ct. S.: A pus cineva un afis?
M. S.: Nu... La intrare erau gratii. Oamenii treceau si priveau, imi faceau semne, insa nu voiau sa intre. Americanii nu prea se impaca cu gratiile (rade). Poate ca, totusi, cand nepoata mea va implini sase ani, cati avea si Daiana, in 1983, voi relua seria, cu ea si cu Daiana. Mama si fiica. Rochita am cumparat-o la New York, in 1980 (acum este expusa in magazinul artistului, n.m.). Oamenii isi fotografiau copiii la mare, cateodata, in anii ’80, dar nimeni nu a avut ideea sa-i imbrace cu aceleasi haine. La asta ne-am gandit, la inceput: sa facem poze pana cand plesneste rochia. Si Daianei i-a placut foarte tare ideea.