Nicu Alifantis in Piata Romana
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura sunetelor »
Autor: Mihai Plamadeala
Aflandu-ma in trecere prin Braila, am asistat pret de un espresso la o discutie legata de piesa „Mai lasa-ma“ – tocmai difuzata in cafenea (cred ca la radio) –, care, conform parerii unora dintre cunoscatorii de acolo, a fost compusa de Elefantu’ in statiunea Lacul Sarat, din apropierea orasului. Daca ramaneam inca un minut sau o secunda in plus, poate ca aflam cum au stat cu adevarat lucrurile, dar cred ca, parafrazandu-l pe Nichita Stanescu (si in acelasi timp versurile piesei), un anotimp n-ar fi fost de ajuns pentru a se spune mai mult. Faptul ca se vorbeste despre un cantec dupa douazeci de ani de la aparitie este remarcabil, dincolo de orice concluzii. Prin compozitii (folk) si farmecul interpretarii, Nicu Alifantis a intrat in constiinta unei generatii a publicului romanesc.
Indiferent unde s-a nascut, „Mai lasa-ma“ deschide albumul „Piata Romana nr. 9“, aparut in 1988. Un LP surpriza ce marcheaza cotitura spre alte zone de creatie ale artistului, mai indepartate de folk. Versurile lui Nichita Stanescu isi pastreaza substanta in combinatie cu muzica lui Alifantis.
Urmeaza apoi doua flori: „Floarea soarelui“ si „Floare la rever“, ale caror texte au fost semnate de insusi Alifantis si de Adrian Paunescu. Slagarul simfonic propus prin prima piesa este abandonat in favoarea unui prog, pentru ca apoi sa intre in scena wave-fusion-jazz-ul.
Cu „Vino noaptea“ prim planul este luat de versurile poetului Radu Stanca si de o tema muzicala de tip „Fernando“ – ABBA, interpretata in maniera „Blondelor iubiri“ („Balada…“, n.a.) de pe albumul „cu masina de scris pe coperta“.
„Ce bine ca esti“ reprezinta, ca structura, un moment interesant in contextul dat. Solo-ul de pian ce furnizeaza tema este de blues-rock dar, prin cromatizarea gamelor, granitele sunt impinse spre jazz. Rezultatul este un cantec neconventional, constituit pentru niste versuri cum doar Nichita a putut compune in limba romana.
Daca ar fi sa aleg o piesa de pe album, aceasta ar fi „Ploaie in luna lui Marte“ – din nou Nichita! Cred, de altfel, ca sunt in asentimentul marii majoritati a celor care cunosc LP-ul. Inclusiv al lui Alifantis si al Paulei Seling. Aranjamentele muzicale realizate de Doru Caplescu au dat cumva bine in epoca, dar intr-o perspectiva (temporala) mai larga, latura mult prea expozitionala a acestora nu este benefica. Aici mai putin decat in toate celelalte piese. Este momentul potrivit sa anunt ca maestru de sunet a fost Romeo Vanica.
„Inscriptie pe un inel“(7) demonstreaza ca din cuvintele potrivite ale lui Tudor Arghezi se poate construi un refren antrenant. Aceasta a fost, in opinia semnatarului, toata miza piesei.
Concluzia celor spuse ar fi ca: „Usa e veche, broasca-i noua/ Piata Romana nr. 9“, dupa cum spun versurile lui Alexandru Andries, care a imprumutat compozitiei de final o mare parte din spiritul sau; ori, pentru cine doreste, o parte din marele sau spirit. Glumind, piesa a fost compusa nu in Lacul Sarat, ci probabil in Piata Unirii.
Nicu Alifantis este unul dintre compozitorii & interpretii romani (veniti dinspre folk) ce nu s-au oprit la doua cantece si trei idei muzicale. Nefiind nici un produs al academismului (care a dat tarii nume importante precum Cristinoiu, Dragomir si chiar Teicu), Alifantis a avut libertatea artistica de a se exprima, cu rezultate la fel de spectaculoase ca viata lui Huckelberry Finn (aceasta nu semana nici cu a lui Jim, nici cu a lui Tom Sawer, desi cei trei s-au insotit adesea in calatoriile lor pe Mississippi). Din punctul de vedere al libertatii, biografia (muzicala) danubiana a lui Nicu Alifantis nu este mai prejos decat cele scrise de Mark Twain.