Fest’Asia – Bob cu bob si film cu film (2)
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura cinema »
Autor: Andrada Romagno
Asa cum spuneam in prima parte, au fost cateva filme pe care, daca le alegeai in functie de ceea ce citeai in catalogul festivalului, riscai sa te intrebi daca nu ai gresit cumva ziua/ora/filmul/universul paralel.
Vaci, oi si prejudecati locale
Unul dintre filmele a carui prezentare din program m-a pacalit (cu nerusinare chiar, as zice eu) a fost chinezescul „Latraturi de dupa-amiaza“. „Vandut“ snobilor ca mine drept „unul dintre cele mai trendy filme din miscarea underground din China, cu o viziune asupra vietii urbane deloc in conformitate cu politica oficiala“, filmul incepe greu, se taraganeaza pe parcursul celor 84 de minute, ca sa ne serveasca la final o poanta demna de scoala de film din Burkina Faso. Sa ma ierte stimabilii locuitori din Burkina Faso pentru ironie, n-am nimic personal cu ei, dar uimirea mea la vederea cuvintelor „trendy“ si „underground“ legate de filmul asta m-a impiedicat sa gasesc alta comparatie. Nu de alta, dar filmul ne-a facut sa tinem, de plictiseala, un fel de contorizare a faunei chinezesti care trecea prin cadru (nu va entuziasmati, nimic exotic, doar vaci si oi, ca si pe la noi).
Un alt film socant pentru mine a fost „Hartuirea/Bashing“ (Japonia), nu datorita vreunui cadru cautat-socant, cum se intamplase cu „Soaptele Zeilor“, ci datorita povestii pe care mintea mea de european obisnuit cu subiectul ostaticilor din Irak nu o prea putea intelege in prima instanta. Intoarsa din Orientul Mijlociu, unde plecase ca voluntar, in Japonia natala, Yuko (Fusako Urabe) nu are ocazia sa-si reevalueze experienta pentru ca trebuie sa infrunte o noua trauma, de data asta cu atat mai cruda cu cat are loc intr-un mediu familiar, si din partea celor apropiati.
Privita ca tradatoare a tarii, pe care se presupune ca o reprezenta, si implicit a valorilor la care tin locuitorii acestei tari, Yuko este nevoita sa-si poarte litera stacojie intr-o lume in care crima cea mai grava pe care o poti comite este sa-ti dezonorezi in vreun fel patria.
De fapt, reintoarcerea nu reprezinta o eliberare din captivitate: lumea ei se dovedeste a fi doar o inchisoare mai mare, in care prejudecatile conationalilor tin loc de gratii, iar oamenii se erijeaza pe rand in judecatori si tortionari.
Singurele persoane care ar putea-o sprijini nu o pot face, in parte pentru ca nici ea nu tine sa fie ajutata (izolandu-se tot mai mult de familie), in parte fiindca si ei, la randul lor, sunt afectati de stigmatul aplicat de societate fiicei lor. Tatal, cel care o incurajase de la inceput sa plece ca voluntar, cedeaza sub presiunile si umilintele la care isi vede supusa familia, asa ca alege cea mai la indemana cale de iesire si paraseste discret scena oricum nepopulata de prea multe personaje. Ramase singure, Yuko si mama ei vitrega trebuie sa ia si ele o decizie: una va ramane acolo unde a trait toata viata, iar cealalta se va reintoarce in singurul loc in care s-a simtit utila.
In definitiv, ultima libertate care-ti mai ramane este sa-ti alegi singur inchisoarea.
Flori frante din natura moarta
Unul dintre filmele care mi-au placut si de fapt singurul film chinezesc din aceasta selectie care nu m-a deranjat cu nimic a fost „Natura Moarta“. Asta probabil datorita dozei puternice de ironie la adresa Chinei cuprinse de febra constructiilor marete, ironie care se simte aproape in fiecare cadru.
Un univers al demolarii, al exploziilor si al distrugerii continue (sub pretextul construirii viitorului glorios) in care povestile oamenilor sunt ingropate adanc sub ruine si inundate sub apele nepasatoare ale fluviului, o lume in care si sa vrei si nu ai putea sa iti gasesti un loc. Probabil asa se explica si cautarile neintrerupte ale celor doi protagonisti: un el, muncitor intr-o mina care se reprofileaza pe demolari, aducand izbitor cu versiunea chineza a lui Bill Murray, plecat in cautarea fiicei pierdute si tradand cat mai putine emotii, si o ea, manata inainte de dorinta de a-si gasi fosta iubire (actualul sot ratacit) pentru a se putea intoarce cu inima impacata la actuala dragoste.
Doua drumuri aparent inutile si exagerat de lungi, a caror destinatie pare sa se indeparteze tot mai mult in loc sa se apropie, si care nu ar avea sanse sa se intersecteze daca nu ar exista acel element minuscul care le ofera o legatura.
Dar, inainte de toate, doua drumuri aparent inutile si exagerat de lungi care ofera o incursiune intr-o China de obicei ferita de ochii lumii, cu oameni care actioneaza la unison si cladiri care se ridica la cer – metaforic vorbind sau nu.
Cu acestea, cireasa de pe tortul Fest’Asia ramane, fara nicio indoiala, trilogia „Afaceri Infernale“. Cei care au reusit sa faca maratonul „Afacerilor“ inteleg de ce, cei care n-au avut inca ocazia au ce cauta.