Dusul de cuvinte
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura spectacolului » adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Ba da, ceea ce au adus bulgarii de la Sfumato la B-FIT a fost un experiment intru totul interesant si nu teatru radiofonic, asa cum s-a pronuntat doct publicul nostru avizat, de elita teatrala, aproape niciodata dispus sa accepte altfel de experimente decat cele vazute anterior. Maximum aprobat de actualitate si modernitate e Radu Afrim (si asta dupa multi ani de lupte cu toti rasuflatii, invechitii, expiratii). Daca e altfel e de neconceput. Sa fie experiment, dar sa-l stim si noi!
Priceput la toate tehnicile si retetele, cu mestesugurile Thaliei la buric si degetul mic, omul de teatru roman are, de cele mai multe ori, o abordare superioara pentru orice propunere venita din afara.
Or, prima lege a experimentului e sa bajbaie pe cai necunoscute. Nu sa ajunga neaparat la rezultate stralucite, ultrastilizate, ultraformaliste, ci sa orbecaie pe drumuri noi in cautare de ALTE solutii. Mai ales cand e vorba de o arta in care totul, dar absolut totul pare sa fi fost incercat. Priceput la toate tehnicile si retetele, cu mestesugurile Thaliei la buric si degetul mic, omul de teatru roman are, de cele mai multe ori, o abordare superioara pentru orice propunere venita din afara. De parca aici tuna si fulgera, cat ai zice peste, cu solutii-trasnet suta la suta inedite. De la premiera la premiera. Vai de noi! De multe ori teatrul romanesc pare o rumegare, re-rumegare, ras-rumegare si post-rumegare a acelorasi formule descoperite de vreun mare regizor in momentul de glorie al vietii. Iar marii regizori sunt destul de putini si destul de departe de momentele de glorie ale vietii. Dar oamenii de teatru avizati din spatiul carpato-danubiano-pontic, actualmente in UE, nu se pot dezbara de obiceiul pernicios de a azvarli neaparat spectacolul in categoria bun sau rau. S-au cam dus vremurile alea. Are montarea ceva incitant? Mergi pe mana ei. Exista o propunere pe care sa nu o mai fi intalnit? Oho, ce sansa, ce rasfat! Pune-ti mintea in alerta si simturile in asteptare si vezi ce senzatie o sa ai la sfarsit. Dar avizatul de pe aici e departe de aceasta „filosofie“. El a aflat ca daca actorii nu prea se misca e teatru radiofonic si daca in spectacol curge cu text formula e depasita. Dupa ce tocmai a inteles ca textul nu e esential, ci viziunea, atmosfera, spuma de senzatii care ar trebui sa te invaluie si bla, si bla, si bla... adica tocmai a inteles cum e cu teatrul nou (nou de cel putin douazeci de ani incoace). Cand, in sfarsit, are niste pattern-uri prin care-i vine mai usor sa recepteze, hodoronc-tronc, pe scena apar unii ca in secolul al XIX-lea si da-i cu potopul de text pe public!
Si totusi.... ce sansa sa vezi ca un spectacol de text se poate resuscita. Ca, incredibil, o montare cu lant de monologuri suporta conditia de experiment. Ar merita un premiu cel ce stie vreun experiment in ultimul deceniu teatral romanesc bazat pe text si nu pe terfelirea lui. Reformulez necrutator: as da un premiu celui ce stie mai mult de cinci-zece experimente in ultimul deceniu teatral romanesc. Iar cand nu e orice text, ci unul care iti da cu lingurita mari adevaruri si prilejuri de dezbatere, mai pe scurt, cand e vorba de a gasi o solutie viabila sa experimentezi pe Dostoievski, atunci cercetarea nu merita decat respect. Adica, nu experiment ultratargetat, cu prostituate, pesti, fenomene sociale, lumini de discoteca, promiscuitate si vreo mie de Fuck pe spectacol, ci unul cu temeiuri solide. Recte, unul unde mintea si senzatiile publicului sa nu alerge bezbunce incolo si incoace ca sa prinda... nimicul, ci sa se incalzeasca la concepte. Altfel spus, emotia sa nu fie confectionata cu stimulente-soc, ci sa decurga din idei. Spuneti-mi repede un spectacol romanesc care raspunde la ecuatia aceasta! ????! Scotociti, scotociti, scotociti, perspectiva nu e deloc optimista.
Iata cum suna declaratiile de intentie ale regizorilor bulgari: Teatrul Laborator „SFUMATO“ a fost infiintat in 1989 de Margarita Mladenova si Ivan Dobtchev la Sofia, ca teatru de stat, dar cu statutul de teatru-laborator, spatiu deschis cercetarii teatrale.
„Sfumato“ pune accentul pe repetitii, pe procesul de cautare, actorii aducand in fata spectatorilor nu un rezultat ferm, ci procesul creatiei, acel „aici si acum“ al intamplarii, al energiei care strabate fiinta umana in timpul si in spatiul concret al situatiei dramatice, unde publicul este implicat ca participant activ. IM. S.: n ultimii ani, fiecare proiect nou a fost pregatit printr-un workshop unde artistii se implica voluntar in tema, atmosfera si poetica viitorului spectacol. Limbajul „Sfumato“ nu poate fi studiat in termenii unui sistem formal concret, o modalitate fixa de a face teatru, declara artistii. Actorii il considera mai degraba un drum de urmat si experimentat, cel al reintoarcerii la originile teatrului si la obiectivul sau major de ritual.
Inainte de a trece la cele doua spectacole de la „Sfumato“, as sublinia doar ca la Sofia, ca in toate tarile cu viata teatrala dezvoltata, exista, dupa cum se vede, un laborator pentru cercetari teatrale. Unul infiintat inca din 1989. Stiti vreunul in ditamai Romania? Inutil sa mai promit vreun premiu.
Ambele spectacole cuprinse in „Valea umbrei mortii“, „Aliosa“ si „Ivan“, sunt dramatizari dupa „Fratii Karamazov“ in regia Margaritei Mladenova si a lui Ivan Dobtchev, sot si sotie in viata reala si parteneri la „Sfumato“, unde regizeaza spectacole in pereche. In ce consta experimentul? Intr-un potop de cuvinte spus de fiecare actor aproape pe nerasuflate. Calupurile de fraze curg in monologuri succesive cate o ora si jumatate, cu un debit infernal ca si cand textul, mai presus de mintea care il elaboreaza, sufoca emitatorul, prin panica, idei fixe si ganduri accelerate, care se aglomereaza si alambicheaza. Arhitectura ambelor montari se construieste in jurul discursului. Frazele febrile, expurgate prin discursul teatral, explodeaza paroxistic. Pentru actorii plini de forta, halcile de text care se napustesc implacabil sunt, pesemne, o extraordinara provocare prin efortul de dictie. Concentrarea lor, cupland logoreea cu privirea fixa, intoarsa spre interior si arsa de flama de aici, inunda publicul cu valuri de energie in stare pura. Tensiunea e incandescenta si provine, inedit, doar prin ritmul dusurilor de cuvinte. Fara sa aiba vreun conflict clasic, rezultatul e zguduitor: o lume nesanatoasa, ireala, rezumatul unui inconstient contorsionat.
„Aliosa“ incepe cu moartea lui Zosima in decorul inexistent, cu exceptia paielor si a unei roabe cu care il aduc pe staret mort, iar apoi il plimba pe Fedea Karamazov prin scena. Lumina bate in galbui; costumele sunt de epoca, toate in tonuri pamantii, in afara de albul imaculat al lui Aliosa, care, in prima parte, sta si se uita, absent, in el insusi. Toate personajele isi deverseaza obsesiile si nebunia in acest duhovnic universal. Fara nicun artificiu tehnic, regizoarea Margarita Mladenova coaguleaza, uluitor, din fiecare personaj plus discursul sau, lumea asa cum se invarte in capul lui Aliosa: frati, femei, tata, el insusi. Fiecare isi debiteaza obsesiv si obsedant paroxismele. Dar desenul in intregime exprima reprezentarile lui Aliosa, care se defineste prin ceea ce retine despre ceilalti si cum se pozitioneaza in raport cu ei.
Acelasi motiv si aceeasi tehnica vocala sunt folosite si in al doilea spectacol, „Ivan“, mai pe placul publicului roman datorita limbajului teatral complex, cu scenografie si miscare mai elaborate. Inainte de toate, se aude zgomotul rotilor pe sina, apoi se vede un tren cu hublouri. Din cand in cand se prelinge o lumina consecutiv, prin toate geamurile, ca si cand s-ar vedea cate un felinar cand trece trenul pe langa el. In spatele hublourilor, fel de fel de figuri de oameni sau icoane bombate sau subtiate de geam, accentueaza senzatia ireala, de delir, de fantasma. Intr-un cufar inghesuit in tren zace alter egoul parsiv, demonic, asemanator cu Fedea, al lui Ivan, scindat intre ratiunea care incearca sa tina in frau lucrurile si latura draceasca, plina de ispite, paricida, avantata in concluzii pripite. Ivan are un vis apocaliptic. In spatele hublourilor o femeie cu fata supta si gura larga, vrajitoare cuprinsa in frenezia blestemului rostogoleste imagini de infern intr-un crescendo aproape de pragul nebuniei.
Delirul pare sa fie conditia personajelor, care dorm iar lumea cu faptele reale se invarte in jurul lor, fie ca e vorba de Ivan, fie de Smerdiakov. Sau maleficul. Ca in interventia slugii bete povestind cum pune otravurile in borcan. Coctailul de credinta, necredinta, rational, irational, ispita si culpa imbiba personajele aruncandu-le, la sfarsit, cand trenul se ridica si toti pleaca in noapte, ca nalucile, spre fundal, in haul unde nu se mai zareste nicio urma de teren ferm.
„Valea umbrei mortii: Aliosa&Ivan“: experiment, limbaj teatral, cercetare, dar nicio abatere de la sensurile dostoievskiene.