Schita pentru promovarea unei literaturi europene
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura controversei » dosar
Autor: Ion Bogdan Lefter
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
Scurta istorie a temei
Iluziile, prejudecatile, frustrarile, opiniile abracadabrante despre perspectiva afirmarii in strainatate a literaturii romane s-au relansat in ultimii ani, de cand pietele editoriale de ici-de colo chiar au inceput sa dea semne – mici, timide, abia perceptibile – de interes.
Ideea ca am fi teribil de nedreptatiti e mai veche, de prin anii ’60-’70 ai secolului XX. Inainte de comunism problema nu s-a pus, pe de o parte din cauza ca exista constiinta tineretei fragede a culturii noastre, inca „necoapte“, nepregatite pentru prestatii internationale, pe de alta parte pentru ca cine a vrut sa intre in competitie a fost liber sa incerce, de unde micile succese stiute, de la Alecsandri la avangarda istorica si la cazurile de scriitori romani deveniti francezi – Fondane, Ionesco, Cioran.
Imediat dupa razboiul al doilea iarasi n-a fost cazul: productia propagandistica a proletcultismului era ea insasi un import, doar nu era s-o… re-exportam! Si asa ajungem in partea a doua a anilor ’60 si in celelalte doua decenii cat avea sa mai dureze comunismul. Literatura autohtona e lasata sa-si revina, isi recapata suflul, apar generatii noi de scriitori si valuri de carti valoroase. Insa sistemul politic e inchis si blocheaza iesirile spre exterior. Cea mai mare parte a autorilor buni si foarte buni ai perioadei nici nu se gandesc la traduceri si la editari in strainatate. Din zonele mai conformiste se desprind unii care profita de contactele cu tarile cu acelasi sistem politic, de „dialogul“ – strict controlat de aparatul ideologic oficial – dintre „culturile fratesti“. Asa vor aparea in Uniunea Sovietica, in Polonia, in Ungaria si in celelalte state din „lagarul socialist“ carti semnate de scriitori precum Zaharia Stancu, Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stanescu si altii; si tot pe aceasta linie tolerata se va ajunge la „marile prietenii literare“ romano-iugoslave, compatriotii nostri, de la Geo Bogza la Nichita Stanescu sau Dumitru M. Ion, profitand de situatia mai liberala din Federatia Sud-slava, catre care autoritatile de la noi le-au permis sa calatoreasca (Republica Socialista Federativa Iugoslava era tot stat comunist, deci „prieten“…), unde au primit premii si au fost editati.
Putine au fost – in schimb – cazurile de scriitori traitori in Romania editati in Occident. O categorie au format-o, in anii ’70-’80, disidentii, protestatarii, interzisii, autorii care, inainte de a pleca ei insisi in exil, si-au trimis acolo cartile: Paul Goma, D. Tepeneag, Nicolae Breban, Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran, Norman Manea (unii dintre ei – cazuri foarte speciale). Mai inainte, prin anii ’50-’60, liderii politic obedienti ai Uniunii Scriitorilor au mai reusit sa-si plaseze opurile la edituri de stanga din Vest, eventual simpatizante ale utopiei bolsevice. Dupa liberalizarea limitata care a urmat proletcultismului, doar trei nume au circulat sistematic: Marin Sorescu, calator pe la multime de festivaluri internationale in timp ce pentru nici un alt poet asa ceva nu era posibil; Marin Mincu, afirmat bataios in Italia, unde statul nostru comunist ii tolera angajamentul ca profesor universitar, fara a-i interzice revenirea in tara; si Adrian Marino, care, dupa decizia de „reabilitare“ a intelectualilor fosti detinuti politici in anii ’50, pana la mijlocul deceniului sapte, a pornit pe cont propriu o veritabila campanie de afirmare internationala ca teoretician literar, „critic al ideilor literare“. In rest, cartile scrise de romani si traduse in Occident au apartinut unor autori deja emigrati, care s-au zbatut sa-si vada productiile publicate in tarile de adoptie, cum s-a intamplat dupa ramanerea in strainatate cu cei numiti mai inainte si cu altii, de la Gabriela Melinescu la – sa zicem – Andrei Codrescu, incluzandu-i aici si pe sasii si svabii romani emigrati in Germania de Vest, de la Oskar Pastior si Dieter Schlezak la Ernest Wichner, Herta Müller, Richard Wagner, Werner Söllner, Horst Samson etc.
Tot eforturile personale si conjuncturile speciale explica succesele internationale mai recente, din perioada de dupa disparitia regimului comunist in Romania, ale unor Norman Manea, stabilit cu cativa ani inainte de 1989 in Statele Unite ale Americii, Matei Visniec, parizian prin adoptie, sau Mircea Cartarescu, ramas in tara. In deceniul trecut s-au mai agitat si alti autori pentru a se vedea tradusi in strainatate, insa in majoritatea cazurilor n-au obtinut decat aparitii minore, la edituri obscure, fara vreun ecou la fata locului, bune doar pentru a-i impresiona acasa pe usor-impresionabili.
Intre timp, frustrarea s-a tot acumulat – cam ca in cazul mult-doritului „Premiu Nobel pentru un scriitor roman“, varianta a complexului mai general al literaturii noastre, care se crede grozava dar ignorata, ingrozitor de nedreptatita…
Normalitate, diversitate, coerenta
Din jurul anului 2000 incoace, a inceput sa se faca simtit un oarecare interes al pietelor editoriale europene. Poate ca literatorilor autohtoni nu le convine constatarea, insa ea trebuie facuta: fenomenul are directa legatura cu integrarea continentala a Romaniei. Negocierile de aderare a tarii noastre la Uniunea Europeana au inceput oficial la finele lui 1999. De cativa ani devenise evident ca ne revenim – in primul rand economic – din dezastrul etatismului comunist si ca aceasta e directia: catre institutiile euro-atlantice, deci in interiorul sistemului integrat care se extindea catre zona Centrala a Vechiului Continent. Ceea ce, cultural vorbind (in sensul cel mai larg al cuvantului, nu strict artistic), inseamna o disponibilitate si chiar o urgenta a cunoasterii, a „descoperirii“, pe toata gama, de la – sa zicem – geografie si istorie la arta si turism. In consecinta, au inceput sa fie cautati autori capabili sa alcatuiasca scurte panorame si „introduceri“ popularizatoare, ghiduri, brosuri diverse, harti automobilistice pentru turul tarii si al principalelor orase (mai ales Bucurestiul si „Burg“-urile transilvane, atragatoare pentru turistii germani). Circulatia din ce in ce mai sistematica a artei romanesti – desi suntem abia la inceput – de aici vine, din aceasta „integrare“ culturala care o insoteste pe cea politica si economica: au inceput sa se caute carti de literatura romana „traductibila“, sunt itinerate expozitii de arte vizuale, pleaca din ce in ce mai des in turnee interpreti si trupe muzicale, ajung la festivaluri internationale trupe teatrale si dramaturgi, ca si – nu in ultimul rind! – filmele care au incasat in ultimii ani valuri de premii.
Din cate imi dau seama, iluziile, prejudecatile si opiniile abracadabrante la care am facut referire la inceput sunt de doua feluri: unii cred ca trebuie sa ne exportam „specificul“, valorile localiste, strictamente „romanesti“; pe cand altii isi inchipuie ca n-o sa fim atractivi decat in forme suta la suta „internationaliste“, cosmopolite, „la moda“, prin cópii auotohtone ale retetelor care fac succes acum in lume. Aparent foarte diferite, ambele categorii ilustreaza acelasi complex al marginalitatii, conform caruia, excentrici fiind, „periferici“, ar trebui fie sa ne infatisam ca autori pitoresti, „exotici“, fie sa ne deghizam in „occidentali“, incat sa nu se mai vada cum suntem de fapt.
Cum suntem de fapt?! – aceasta-i intrebarea! Cu alte cuvinte, pentru a intelege ce avem de facut in materie de „export artistic“ e nevoie sa formulam mai intai un „diagnostic de tara“ corect. De-a lungul intregii perioade postcomuniste, o parte a elitelor noastre culturale a ratat sansa evaluarilor realiste, preferand sa mizeze pe mizerabilism, pe „etnicismul“ negativist, pe „Asa sunt romanii!“ (in sens peiorativ) si pe „La noi nu se poate altfel!“, refuzand sa accepte progresele pe care le faceam in „tranzitia“ noastra catre normalitatea europeana. In realitate, Romania chiar asta este: o tara europeana normala, de curand iesita dintr-o tragedie a istoriei (comunismul), inca nevindecata complet, inca in urma societatilor din Vestul Continentului, ferite de respectiva urgie, dar in refacere rapida, pe fondul „europenitatii“ ei funciare, structurale, asa-zicand „naturale“. Ca si francezii, britanicii, germanii, italienii sau spaniolii (culturile „majore“, care au dominat traditia continentala), ca toate celelalte comunitati nationale (culturile „minore“), suntem si noi o societate europeana, cu toate trasaturile comune si cu unele note locale. Modernitatea romaneasca si postmodernitatea au parcurs aceleasi etape ca peste tot, cu valori compatibile si cu oarecari particularitati. Sa ne „aliniem“ mimetizand e inutil, pentru ca oricum participam la acelasi metabolism cultural general; iar exagerarea „specificului“ e la fel de ridicola, fiindca nu suntem altfel, complet diferiti de „europeni“, adica… de noi insine!
Inseamna – atunci – ca miza „la export“ pe „romanismul“ traditional si traditionalist, respectiv pe „cosmopolitismul“ de ultim racnet, „occidental“ (varianta: „americanesc“!), e gresita. Ceea ce Romania ca tara si cultura are de aratat e normalitatea sa europeana: propria sa diversitate, compatibilitatea cu „modelul european“, in versiunile noastre, modulate de contextele locale (istorie, traditii s.a.m.d.). Nu demonstratii teziste, ci etalarea relaxata a diversitatii formulelor si a valorilor. Esentiala ar putea fi coerenta propunerilor si a proiectelor, care sa puna in evidenta ceea ce i-ar putea interesa pe cititorii straini. Pot fi ilustrate cu autori si carti de calitate toate etapele istoriei noastre literare recente, de la – de pilda – realismul prozei anilor ’60-’70, cu prelungiri pana astazi, de la Preda, Ivasiuc, Breban, Buzura la Gabriela Adamesteanu, Mihai Sin, Vasile Andru si altii, pana la ultimele valuri de tineri lansati in ultimii ani. Pot face succes marii nostri experimentalisti: un Mircea Horia Simionescu (un Borges roman pe care institutiile de stat abilitate sa faca „export cultural“ nici nu se gandesc sa-l invite la targuri si festivaluri in strainatate!) sau un Radu Cosasu, autori cu opere bogate, cum isi doresc editorii internationali, interesati si in continuitatea „promovarii“ numelor pe care si le includ in portofoliu. Radu Petrescu si Costache Olareanu nu trebuie uitati. Ar merita – apoi – valorificate „valurile“ postmoderne, de la Mircea Nedelciu si Gheorghe Craciun (autori care ar trebui propusi insistent pentru traduceri, chiar daca editorii prefera scriitori in viata, deplasabili la lansari si lecturi publice), Alexandru Vlad, Stefan Agopian, Cristian Teodorescu, Ioan Lacusta, Ioan Grosan, Viorel Marineasa si Daniel Vighi (ultimii doi – cu avantajul „banatenismului“ asumat, combinatie ingenioasa de „Central-europenism“ si „localism“ regional) la Adrian Otoiu, Filip Florian, Dan Lungu, Florin Lazarescu, Lucian Dan Teodorovici, Catalin Lazurca etc. etc. etc. Exista o filiera a „autofictiunii“ autohtone, consonanta cu cea care face succes de peste un deceniu in Vestul Continentului, in special in varianta feminina: ceva-ceva s-a tradus din Nora Iuga, „Exuviile“ au aparut in Polonia, mai de curand s-a tradus romanul Ceciliei Stefanescu in franceza si urmeaza cel al Anei Maria Sandu, promovat de un program european pentru tineri prozatori desfasurat la Budapesta, insa mai sunt si alte piete editoriale de atacat, si alte nume de adaugat – de la Tudor Topa si Livius Ciocarlie la Ovidiu Verdes si Ion Manolescu. Pot fi propuse fantasy-urile romanesti, „Enciclopedia zmeilor“ a lui Cartarescu si „Teodosie...“ al lui Razvan Radulescu, delicioase si delicios pigmentate cu „localisme“, altfel pe model „internationalist“. Multiculturalitatea romaneasca poate fi pusa in valoare, cu multi autori etnici germani si maghiari. Bineinteles, „exportabila“ nu e doar proza, mai cautata de editori pentru ca ar putea fi vandabila, ci si celelalte genuri, din care nu mai dau aici si acum exemple. Ma rezum la a spune ca se pot face propuneri extrem de spectaculoase, precum Serban Foarta, poate cel mai extraordinar jongleur international al limbajului, greu de tradus, dar imediat omologabil prin rafinamentul lui eminamente „european“, ba chiar si… multilingvistic! O experienta in unele privinte conexa a incercat Oskar Pastior, devenit in ultimele decenii unul dintre cele mai respectate nume ale poeziei germane.
Exemplele se pot – deci – oricand inmulti. Punctele esentiale ale unei strategii de promovare a literaturii romane in lume raman normalitatea europeana, cu toata diversitatea ei continuta, inclusiv notele „localiste“, dar non-“exotice“, echivalente „particularismelor“ caracteristice Vechiului nostru Continent; si coerenta relaxata a propunerilor. In privinta autorilor mai vechi, ce a fost inainte de modernitate nu mai poate fi preluat in circuitele internationale decat pe filierele specializate, academice, caci din literatura secolelor de dinainte de XX nu se mai citeste de catre marele public decat romanul realist traditional, ilustrat la noi de titluri putine, de pionierat in epoca, „necompetitive“ in context european. In schimb, prima jumatate a secolulului trecut e publicabila in colectiile de „clasici ai modernitatii“, de „romane ale secolului XX“ etc. Cand vor aparea in strainatate carti de autori romani in ritm mai sustinut, dupa cum – ziceam – incepe sa se prefigureze, bulgarele de zapada se va rostogoli si va recupera tot ce se va putea, din aproape in aproape…