Un trend estic puternic
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura controversei » dosar
Autor: Dan Lungu
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
„Impunerea literaturii romane in Occident“ e un obiectiv mult prea ambitios. Cred ca trebuie inceput mai modest, anume cu publicarea literaturii romane in strainatate. De preferat, cu oarece succes. Intre literatura romana si cititorul occidental, pe post de releu se afla editorul strain. Acesta trebuie convins sa investeasca in autori romani. Nu trebuie sa ne imaginam editorul strain ca pe un veros om de afaceri, care vrea profituri mari si imediate de pe cartile pe care le publica. Evident, este interesat de potentialul economic al volumelor, dar adesea vede lucrurile pe termen mediu si lung; cel mai frecvent, asemenea editori sunt oameni cultivati, fini, mari iubitori de literatura. Daca i-am intreba ce prefera, sa publice o carte „vandabila“ sau una „de valoare“, ar raspunde, probabil, ca cele doua trasaturi nu sunt neaparat disjuncte si ca ar prefera o carte care sa le imbine pe ambele. „Vandabilitatea“ este, la randul lui, un concept inselator: sunt carti pe care le vinzi in acest an in sute de mii de exemplare, iar peste cinci ani nu mai vinzi nimic, dupa cum sunt carti din care poti vinde, ca editura, cateva mii de exemplare pe an, timp de zeci sau sute de ani. Marii editori lucreaza simultan cu multiple perspective temporale si isi asuma riscuri...
Cine trebuie sa convinga editorul strain, adica „releul“, ca literatura romana reprezinta o investitie buna, pe termen scurt sau lung? Aici lucrurile sunt foarte complicate, nu cred ca exista retete...
In mod traditional, autorul, retras sfios in turnul de fildes, trebuie sa astepte ca valoarea operei sale sa fie descoperita, recunoscuta si promovata de altii, in prezent sau in viitor. Fara a se transforma in agent de vanzari, cred ca autorul contemporan poate avea mai multa initiativa in a-si promova propriile texte si ale altora. Recomandarea unor scriitori compatrioti in fata unui editor strain sporeste, evident, sansele literaturii romane de a fi cunoscuta si publicata.
Editorii romani, la randul lor, se pot implica in acest sens. Poliromul este un exemplu cat se poate de bun. Mereu si-a insotit autorii trimisi la targuri de carte cu cataloage bine facute, in limba tarii gazda.
In Europa, statele au adevarate politici de promovare a culturii si institutii specializate, care pot sensibiliza editorii straini. Dupa acest model este constituit si Institutul Cultural Roman, care, odata cu lansarea programului de finantare a traducerilor, a inceput sa obtina rezultate concrete privind publicarea literaturii romane in strainatate. Cred ca e un inceput foarte bun. Evident, programul si procedurile birocratice pot fi imbunatatite, in functie de feed-back-urile din teren. De exemplu, din cate stiu, ICR-ul nu finanteaza reviste culturale din strainatate. Nu ma refer la finantarea permanenta a revistelor de peste hotare editate in limba romana, ci la sustinerea punctuala, de pilda, a unor numere dedicate literaturii din Romania de catre reviste straine prestigioase. Or, asemenea numere tematice pot fi foarte bune semnale pentru editorii straini si pot vehicula mai multe nume de autori romani in sanul unui public specializat. Apoi, cred ca s-ar putea obtine rezultate foarte bune pe termen mediu daca s-ar finanta traduceri nu doar pentru cartile care au contract cu o editura straina, ci si pentru cele care sunt contractate de agentii literare puternice. Asta i-ar ajuta pe autorii romani sa gaseasca agenti literari occidentali si i-ar ajuta pe acesti agenti sa gaseasca edituri pentru autorii romani.
Asa am ajuns la o alta instanta care ar putea promova literatura romana: agentii literari. Deocamdata, in lipsa unei traditii romanesti in materie, autorii autohtoni trebuie sa recurga la agenti straini. Din fericire, acestia din urma incep sa fie tot mai tentati de ceea ce se intampla in Romania. Am remarcat asta la targurile de carte. Mai mult, doi asemenea agenti, unul elvetian si altul francez, si-au anuntat vizita la Iasi in aceasta vara, pentru recrutare de autori.
Nu in ultimul rand, traducatorii reprezinta o interfata importanta pentru editorii straini. Si in aceasta directie, prin bursele oferite, ICR-ul a facut o miscare inteligenta, cu efecte importante pe termen lung.
Asadar, autorii, editorii romani, institutii ale statului, agenti literari si traducatori, cu totii pot contribui la persuadarea editorilor occidentali ca literatura romana reprezinta o investitie buna. Abia dupa aceea cartile romanesti vor putea ajunge la publicul strain.
Cu cat o literatura este mai putin cunoscuta, cu atat editorii straini sunt mai reticenti si incearca sa-si minimizeze riscurile. Cum statisticile vanzarilor spun ca cel mai bine se vand autorii contemporani si romanele, in cazul in care vor fi convinsi sa publice ceva din Romania, editorii o vor face prioritar in aceasta directie. Pe masura ce literatura romana va deveni mai cunoscuta, cred ca editorii se vor indrepta si spre alte genuri literare, precum si spre clasici. Asta nu exclude exceptiile fericite, cum ar fi ultimul succes de anul trecut al lui Camil Petrescu in Franta, cu „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi“.
Daca as avea posibilitatea sa o fac, nu m-as apuca sa promovez trei autori, ci zece, care sa apara simultan. Astfel impactul ar fi mult mai puternic. As negocia o colectie la o editura importanta si as propune un concept: de pilda, neorealismul postsocialist. Mizerabilismul, directetea, bizareria, cinismul, absurdul, exotismul, grotescul, umorul de toate culorile ar putea crea un trend estic puternic, la care publicul occidental ar putea fi receptiv, caci e altceva decat ce se intampla in literatura lor. As propune urmatoarele nume: Razvan Petrescu, Radu Aldulescu, Petru Cimpoesu, Cornel George Popa, Petre Barbu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Sorin Stoica, Ioana Bradea, Bogdan Suceava. Desigur, oricand se poate propune alt concept, cu alte nume... (urmare din pagina 17)
Asa am ajuns la o alta instanta care ar putea promova literatura romana: agentii literari. Deocamdata, in lipsa unei traditii romanesti in materie, autorii autohtoni trebuie sa recurga la agenti straini. Din fericire, acestia din urma incep sa fie tot mai tentati de ceea ce se intampla in Romania. Am remarcat asta la targurile de carte. Mai mult, doi asemenea agenti, unul elvetian si altul francez, si-au anuntat vizita la Iasi in aceasta vara, pentru recrutare de autori.
Nu in ultimul rand, traducatorii reprezinta o interfata importanta pentru editorii straini. Si in aceasta directie, prin bursele oferite, ICR-ul a facut o miscare inteligenta, cu efecte importante pe termen lung.
Asadar, autorii, editorii romani, institutii ale statului, agenti literari si traducatori, cu totii pot contribui la persuadarea editorilor occidentali ca literatura romana reprezinta o investitie buna. Abia dupa aceea cartile romanesti vor putea ajunge la publicul strain.
Cu cat o literatura este mai putin cunoscuta, cu atat editorii straini sunt mai reticenti si incearca sa-si minimizeze riscurile. Cum statisticile vanzarilor spun ca cel mai bine se vand autorii contemporani si romanele, in cazul in care vor fi convinsi sa publice ceva din Romania, editorii o vor face prioritar in aceasta directie. Pe masura ce literatura romana va deveni mai cunoscuta, cred ca editorii se vor indrepta si spre alte genuri literare, precum si spre clasici. Asta nu exclude exceptiile fericite, cum ar fi ultimul succes de anul trecut al lui Camil Petrescu in Franta, cu „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi“.
Daca as avea posibilitatea sa o fac, nu m-as apuca sa promovez trei autori, ci zece, care sa apara simultan. Astfel impactul ar fi mult mai puternic. As negocia o colectie la o editura importanta si as propune un concept: de pilda, neorealismul postsocialist. Mizerabilismul, directetea, bizareria, cinismul, absurdul, exotismul, grotescul, umorul de toate culorile ar putea crea un trend estic puternic, la care publicul occidental ar putea fi receptiv, caci e altceva decat ce se intampla in literatura lor. As propune urmatoarele nume: Razvan Petrescu, Radu Aldulescu, Petru Cimpoesu, Cornel George Popa, Petre Barbu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Sorin Stoica, Ioana Bradea, Bogdan Suceava. Desigur, oricand se poate propune alt concept, cu alte nume...