Un psihiatru pentru literatura romana
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura controversei » dosar
Autor: Alex. Cistelecan
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
1. Pe un psihanalist in primul rand; pentru ca problema a depasit de mult posibilitatile de rezolvare prin propriile puteri a acestui complex. El e intr-o faza atat de clinica incat ma tem ca de nu se-ntampla repede o minune rasunatoare toata literatura romana va ajunge in sanatoriu. Si ar fi pacat de ea pentru ca, in fond, e o literatura de treaba.
Pe noroc in randul doi – nu stiu de ce l-ati exclus dintre ipoteze; numai pentru ca-i impredictibil?! E, ce-i drept, dar mai functioneaza uneori. (De nu psihanalistul, atunci numai norocul ne mai poate scoate din aceasta criza de margine ignorata).
Cand ne indemnati sa lasam deoparte talentul autorilor ne indemnati, desigur, sa-l presupunem ca dat in fiecare din variante – si din eventualele cazuri (cu atat mai mult cu cat varianta 1 merge laolalta cu oricare din celelalte, ba si cu amandoua deodata); ca doar n-o sa ne propunem anume sa le dam occidentalilor literatura netalentata; am putea avea cu ei o discutie prealabila despre conceptul de talent, ca poate-l intelegem diferit, dar chiar sa-i ducem de nas nu cred ca ne-ar reusi.
Dar daca ma rezum numai la posibilitatile oferite de dvs. tare ma tem ca ipoteza de la mijloc are cele mai mici sanse; nu pentru ca n-ar fi importanta (ba-i chiar fatala, intr-un fel), dar n-o baga nimeni in seama; decat in cazul in care cele cateva minute pe care le avem de recuperat pentru deplina sincronizare se transforma in avans si-i punem pe occidentali in situatia ingrata sa trebuiasca sa se sincronizeze ei cu noi. Dar asta ar presupune romani revolutionari de literatura (ceea ce nu-i totuna cu experimentele si exercitiile la banc facute pe la noi).
Tot „specificul“ ar avea mai multe sanse sa para interesant; daca mai avem ceva specific, fireste; daca nu, se poate inventa; fiind vorba de literatura, nimeni nu ne monitorizeaza chiar riguros. Specificul bine inventat e specific garantat.
Banii sunt buni in orice situatie. Occidentalii stiu sa-i aprecieze.
2. Asta presupunand ca exceptia cazului ideal in care cele doua nu se exclud (sau nu-s dezechilibrate cu totul) nu se pune. Daca asa stau lucrurile, depinde ce vrem de la occidentali: stima sau succes, popularitate sau aprecieri (mai tehnice). Daca vrem sa-l punem pe omul din poporul occidental sa citeasca literele romane cu sufletul la gura, sa-i dam ceva vandabil, un Dan Brown scriind „Dracula“. Daca vrem sa ne alegem cu ceva bagari in seama printre specialisti – mai bine mizam pe valoare. Da’le putem propune si una si alta, ca avem de unde (sau nu?). Si ca sa nu fie necaz, as propune chiar un raport echitabil: la doua carti vandabile, una de valoare, dar putin vandabila.
3. Pe cat vad, ancheta dvs. a optat pentru varianta literaturii cu succes la marele public; visati, imi pare, la un Coelho roman. Nu prea va impresioneaza posibilitatea (fie cat de vaga si ea) a celuilalt succes, mai discret, in fata micului public. Desi nu cred c-ar fi de dispretuit nici acesta. Dar, ma rog, e ancheta dvs., dvs. faceti jocurile, dvs. puneti ipotezele, nu ne ramane decat sa jucam dupa ele. (Cu toate ca e o obsesie cam emfatica). Cred ca in aceasta varianta optimista, fie cat de tarzie, avem ceva ghinion. Adica un fel de ghinion, nu chiar unul absolut: in sensul ca nu mai putem urma reteta europeana de facut mari literaturi. Englezii au facut ce-au facut si au avut succes cu Shakespeare inainte de a-l avea cu Byron sau cu Lodge. Nu se poate zice ca Lodge l-a tractat pe Shakespeare (poate nici contrariul, dar e, totusi, mai probabil). Italienii au facut cam la fel cu Dante. Spaniolii, francezii, germanii, portughezii chiar, tot cam la fel. Pe vremea aceea noi nu ne stresam de succesul in fata altora si am scapat momentul. Ne mai ramane varianta sud-americana. A tras Borges dupa el toata literatura argentiniana de dinaintea lui? Nu prea, dar totusi… Ceva ghinion persista si in cazul acestei analogii, caci or fi fiind sud-americanii argentinieni, columbieni, peruani etc., dar veneau pe traditia lui Cervantes, asa ca tot au profitat de ceva antecedente. Din pacate, singura varianta care ni se potriveste e varianta africana. Ce scriitor senegalez a existat inainte de Senghor? Chiar e cineva interesat de Eminescu al Senegalului? Nu ca n-ar merita, poate…
4. Nu stiu. Da-i drept ca de-as fi italian sau francez nu cred ca m-ar interesa vreunul.
5. Scriitori de mare succes presupun ca vreti… Ei bine, inaintea acestui succes fabulos eu m-as asigura de succese mai mici, chiar foarte mici din perspectiva anchetei dvs. Nu as ignora sansa ca o antologie de poezie contemporana sa aiba oarece succes, fie si la publicul mic si acolo al cititorilor de poezie (si sa nu-mi vina cineva, oricine ar fi el, sa-mi spuna ca pe-acolo poezia a murit de mult; o fi murit, dar de scris se scrie in draci). Fireste, nu-i vorba de o eventuala antologie a poeziei cu poalele ridicate, care e acum in mare succes la noi; pentru ca, har Domnului!, occidentalii si-au ridicat poalele cand au vrut si acum le-a mai trecut pofta.
Dar daca vreti sa mizam pe oarece succes, atunci as merge pe prozele lui Cartarescu, ale lui Cimpoesu si Grosan. La toti se afla destul „specific“ si destula sincronizare; ba si destula arta. Daca traducerea nu le pierde chiar dramatic, poate avem noroc si noi si ei.