Pe toate fronturile
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura controversei » dosar
Autor: Ion Pop
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
1. Cred ca toate cele trei mize ar trebui avute in vedere. Stim acum ca, in afara de cazuri exceptionale, „imaginea“ unei literaturi nu se impune de la sine. Desigur, daca se intampla evenimente de mare rasunet international legate de o tara anume, si literatura ei are mai multe sanse de a intra in atentia lumii mari. Asa s-a intamplat in Franta, imediat dupa revolutia din decembrie 1989, cand un numar de carti despre evenimentele dramatice de la noi au trezit un interes destul de mare (de exemplu, cea a lui Al. Paleologu, ce se proclamase atunci „ambasador al golanilor“), determinand si un numar de traduceri de literatura romana. Or, mai inainte, cu disidentul Paul Goma, mai peste tot, sau cu Mircea Dinescu, publicat zilnic cu cate un poem intr-un ziar de mare tiraj din Germania, cu putin timp inainte de caderea regimului comunist. Pe poarta mai larg deschisa a patruns, in Franta, si Camil Petrescu cu traducerea „Patului lui Procust“ (sub titlul „Madame T.“), care a avut intampinari critice foarte pozitive, si n-a fost singurul. Caci la mica dar serioasa editura de la Nimes, Jacqueline Chambon, s-au mai tiparit pe-atunci Rebreanu, Gib Mihaescu, Sorescu, Ibraileanu... La prestigioasa Actes Sud incepuse o serie romaneasca dirijata de Irina Mavrodin, care, apoi, nu stiu din ce motive, s-a impotmolit. „Imaginea“ poate fi, desigur, intretinuta de personalitati deja afirmate pe alte planuri, cum a fost cazul lui Mircea Eliade, din literatura caruia s-a tradus foarte mult, fiindca era precedata, in Occident, de marea reputatie a istoricului religiilor. Sau al lui Cioran, a carui opera romaneasca a fost atrasa in circuitul traducerilor de foarte cunoscutele sale scrieri franceze...
Insa atunci cand „imaginea“, ca sa zic asa, auxiliara, catalizatoare, exterioara spatiului literar propriu-zis, se estompeaza sau se compromite – exemplul aceleiasi „revolutii“ e din nou concludent, mai ales dupa primitivismul scandalos al mineriadelor iliesciene si dupa exploatarea mediatica „spectaculoasa“ a mizeriei romanesti din faza de tranzitie – copiii strazii, cainii vagabonzi, invadarea rrom(an)a a Occidentului, ispravile noii-vechi clase politice etc. – investitiile si promovarea, extrem de dificile, au redevenit obligatorii, necesitand eforturi cu mult mai mari. Cine crede – si au fost destui „idealisti“ – ca nu e nevoie de subventionari de stat serioase ale editurilor straine virtual interesate de literatura romana se insala amarnic. Toate tarile „mici“ si „marginale“ dau bani seriosi pentru „imagine“ si „promovare“ –, numai ca evita, cum n-au facut „ai nostri“, gafele si proastele asocieri compromitatoare, de tipul „Eterna si fascinanta Romanie“. Iar daca e vorba despre „imagine“ si promovare, ele inseamna in primul rand informare responsabila a caselor de editura, occidentale si nu numai, carora trebuie sa li se trimita periodic cataloage cu prezentari selective, la zi, atent facute, ale cartilor importante sau care ar putea trezi un interes real in contextul socio-cultural al tarii-tinta. Ceva s-a inceput in acest sens de catre Institutul Cultural Roman si filialele sale din unele tari (un caz pe care-l cunosc – si nu se poate sa nu-l laud – este cel al ICR din Varsovia, unde directorul actual, Dorian Branea, a alcatuit un mic catalog cu titluri semnificative prezentate convingator si difuzate printre editorii polonezi pentru a le trezi interesul; binevenita este si incurajarea, tot de catre ICR, a traducatorilor straini, cultivati prin burse si stagii de formare, premii etc.). Editorii romani ar trebui sa-si trimita regulat cataloagele posibililor lor parteneri, facand, asadar, necesara opera de promovare si de imagine. „Agresivitate“ inseamna, in acest caz, insistenta, consecventa, suita in actiunile de informare a strainatatii despre ceea ce se intampla semnificativ, original si interesant in literatura si in cultura romana in general. Din pacate, o idee precum deschiderea unei librarii romanesti la Paris n-a prins inca, si, tot acolo, mai intai revista „Le nouveaux Cahiers de l’Est“, apoi „Seine et Danube“, indrumate de un scriitor remarcat ca Dumitru Tepeneag, n-au mai fost sustinute... Se cam stie, de asemenea, ca prezenta noastra la targurile internationale de carte nu e suficient de bine gandita, in sensul unei reale promovari a cartii romanesti...
Desigur, o anumita „sincronizare“ tematica si de formule cu ceea ce „se vinde in Vest“ este si ea necesara. Insa nu e cazul sa se inteleaga prin asta incurajarea imitatiilor superficiale. Nu maimutarindu-i pe altii ne putem impune, ci vorbind despre temele noastre, in stiluri cat mai originale – cu atentie, totusi, la o anumita universalitate. Publicul din afara nu cred ca e interesat sa citeasca variante epigonice tematic si stilistic ale universului in care traieste el, ci cauta mai degraba „specificul“. Lucrul s-a vazut in legatura cu „noul val“ din cinematografia romaneasca, in care, cu teme foarte romanesti, dar racordabile la „universalul uman“, s-a ajuns, in fine, la recunoasterea unor valori. Este vorba aici – si faptul e valabil si pentru literatura – de prezenta permanenta a noilor productii in marile competitii internationale la care au putut fi observate si remarcate...
2. Este, as zice, o chestiune de marketing, de prospectare a pietei straine vizate. Prospectorul in cauza trebuie, evident, sa fie atent si la genul de carte care se vinde mai mult pe o piata literara anume si intr-un anumit context socio-cultural local, dar nu cred ca poate neglija criteriul valorii. Pana la urma va invinge, totusi, acesta din urma, numai ca el trebuie serios argumentat si sustinut prin toate mijloacele amintite mai sus. Editorul strain este, si el, interesat sa-si vanda cartile, dar nu va accepta, desigur, o scriere lipsita de orice valoare estetica.
3. In mod normal, un asemenea „val romanesc“ poate atrage dupa sine largirea spatiului de interes. Editorii si publicul strain trebuie, insa, sa fie convinsi, incetul cu incetul, ca un astfel de nou val nu e un simplu accident, ci e rezultatul unor acumulari si cresteri pe un sol cultural fertil, cu o traditie demna de luat in seama. Iar daca acest „obiectiv“ dificil este mai mult sau mai putin atins, pot intra in atentia lor si scriitori mai putin „actuali“.
4. Unul s-a si impus, cel putin in spatiul francez. Ma gandesc la Lucian Boia, cu cartile sale „demitizante“, dar si cu una despre... Jules Verne. A fost, cu o vreme in urma, si cazul lui Adrian Marino. Ar putea fi, acum, Andrei Plesu sau H.-R. Patapievici – in ciuda a tot soiul de critici interne, mai mult sau mai putin „orientate“. Sau Paul Cornea, a carui „Introducere in teoria lecturii“ a trecut mai de mult frontiera, si o mai poate trece cu, de exemplu, mai recenta „Rationalitate si interpretare“...
5. Nu mi-e foarte la indemana sa fac asemenea propuneri, reduse doar la trei nume. Stiu, insa, ca sunt deja semne de buna primire a unor carti de Gabriela Adamesteanu, Ana Blandiana, Dan Lungu si Petru Cimpoesu, care, poate nu intamplator, au teme din trecutul romanesc apropiat sau din prezentul „tranzitiei“. Cred ca „propunerile“ s-ar putea extinde, daca avem in vedere scriitori din imediata noastra apropiere, cu nume ca Gheorghe Craciun, Ioan Grosan, Florina Ilis, Radu Aldulescu, Filip Florian... Sau titluri precum mai vechiul „Vladia“ si mai recentul „Supunerea“ ale lui Eugen Uricaru... Succesele lui Mircea Cartarescu, Matei Visniec ori D. Tepeneag le cunoastem deja. Ar putea interesa – cine stie? – si cartile despre Bucurestiul de ieri si de azi si deschiderile sociologice despre lumea romaneasca mai larga, de sugerat pentru colectii „tematice“ ale unor edituri straine. Va veni, poate, candva si vremea poetilor nostri contemporani... Pentru toate este, insa, nevoie de „iesiri pe teren“, de contacte inmultite si consecvente, de simt „diplomatic“, de atasament pentru valorile noastre spirituale. Si de bani, desigur, folositi cum trebuie, dupa ce mult invocata si criticata politica culturala, de imagine si promovare a valorilor romanesti peste frontiere va fi substantial reconsiderata, cum se tot propune si asteapta.