Cu poezia pe genunchi
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura literara »
Autor: Adrian Jicu
Un fel de introducere
Efectul pe care mi l-a produs citirea poeziei lui Dan Petrusca a fost similar cumva cu acela al „Evangheliei dupa Arana“, de Nicolae Strimbeanu. O surpriza de proportii (i-as fi spus revelatie, dar mi-e teama de rumoare) daca tinem cont de faptul ca si Dan Petrusca si-a amanat debutul editorial din motive mai putin importante in discutia de fata. Cert este – si o spun de la bun inceput – ca „Poezia imi statea pe genunchi“ este unul dintre volumele de poezie cele mai bune pe care le-am citit in ultimii ani.
Intr-o epoca in care atipicul tinde sa devina tipic (spre probabila nemultumire a „fracturistilor“), iar tipicul, atipic, Dan Petrusca tine de o alta varsta a poeziei. Ceea ce unii ar putea gasi fumat, (rau) famat sau filat in versurile sale, mie mi se pare (prin raportare la lirica de astazi) atractiv. Nu e cazul aici sa deplang conditia creatorului din provincie, (auto)izolat, prea putin vizibil in peisajul literar national si nici sa invoc varii motive pentru care un anume scriitor trece necunoscut. S-ar putea ca pozitia de outsider sa fie astazi un avantaj, dupa cum a demonstrat-o de curand, in proza, un Petru Cimpoesu, multa vreme ignorat, dar cu o explozie uimitoare in ultimii ani.
Emil Brumaru? Nu!
Intaia impresie pe care o produce „Poezia imi statea pe genunchi“ este aceea de mimetism. Textele suna a Emil Brumaru, prin tematica, expresie, dar mai ales stare poetica: „Si te iubeam rasaritean/ si cu sutana de satan/ jucat la zaruri cu un inger/ pe branci suit in turle sanger// si te-adunam floral in cuget/ pandit de carne si de muget/ de tate coapse sa te scuturi/ de-atatea zeci de mii de fluturi/ care imi zboara pe sub pantec/ lasciv cu zoaie si descantec/ si sudui cand ma rog in lanturi/ legat si lenes prin Bizanturi/ luat in poala si in carca/ mult domnisoara si prea harca“ Este totusi o impresie inselatoare, contrazisa la o lectura atenta, care dezvaluie un Dan Petrusca de sine statator, nu lipsit de referinte livresti, de intertexte si de o indirecta raportare la modele poetice, dar original prin maniera de percepere a iubirii ca poezie si a poeziei ca iubire. Lirica sa e grea de Arghezi, de Bacovia, de Stanescu, de Brumaru. Il desparte (mai ales de ultimul) o detasare, o lehamite balcanica, o dulce infrangere cautata. Nicaieri in poezia lui Dan Petrusca nu vom sesiza apasarea, gravitatea poemelor lui Emil Brumaru. Cel din urma porneste de la pretexte erotice pentru a ajunge la substratul solemn al existentei, cel dintai, dimpotriva, gaseste in eros placerea vietii, posibilitatea iesirii din contingent. Distanta dintre cei doi este distanta intre doua tipuri de sensibilitati. Emil Brumaru e un don Juan indragostit de geometrie, o ipostaza contemporana blazata a seducatorului, in vreme ce Dan Petrusca are mai degraba atributele unui Casanova pierdut in pasiunea-i devoratoare.
Autoportret – „Sint plin de imagini care nu sunt“
Imaginea poetului plin de imagini se concretizeaza in volumul de fata pe doua paliere: acela al imaginilor de imprumut, prelucrate cu o alta intentionalitate poetica, si acela al imaginilor proprii, complementare si completatoare. „Niciodata moartea n-a fost mai frumoasa/ ca atunci cand goala imi umbla prin casa“ merge spre semnificatii originale, printr-o abila deturnare de sensuri fiindca finalul suna astfel/altfel: „uneori imi pare cum ca ea esti tu.“ Alteori, iubirea trezeste imaginea mortii, pe filiera bacoviana: „…dar ea/ in pat statea de baba-un harb/ stirb imi radea in ha(!?) in ha/ tragand alene din lulea“. Eminesciana iarba care creste, devine aici iarba care trece: „pricepeam ca iarba trece/ si traiam cu carti cu vin/ pe taramul levantin“. Dan Petrusca se joaca de-a si cu imaginile, „cu limba scoasa la spectatori“, constient de puterile scriitoricesti pe care le are: „Casa la care mereu ma intorc/ intr-un colt al tau este lumea/ si chiar totul de-ar fi sa cada/ e nesfarsita puterea mea intr-un vers// nasterea mea cu celelalte lucruri/ odata s-a petrecut// de o seama sunt/ cu tine litera// sunt peretii unde umbra mi-e treaza/ lumina cazuta usor atingandu-ma// lasa-ma in chiar inima ta/ sa ma deschid“.
Poezia care da si titlul si tematica volumului e de fapt o metafora a trairii poetice intru iubire, o identificare deplina a celor doua componente esentiale in existenta autorului. Suprapunerea lor emana o vraja ispititoare careia nu i te poti opune. E un farmec sesizabil, dar inexplicabil o betie a simturilor si o abandonare in acelasi timp: „ea misca pleoape grele mioape/ in ochii mei cu privirea/ de-aproape/ ma mintea ma adormea ma traia/ parsiva imorala incestuoasa/ poezia“ (p. 8).
Prin aspiratia sa de a (cu)prinde avatarurile iubirii Dan Petrusca e un don Quijote levantin, ratacitor prin poezie dupa a sa Dulcinee, pe care o cauta prin varstele sinelui, cu o consecventa sisifica. Visator mai peste marginile iertate si, in esenta, utopic, poetul construieste o lume infuzata de iubire, in care toarna ipostaze ale sentimentului vazut in diferite varste. Trairea care le insufla este insa vioaie, iar versurile au adeseori elanuri (si implicit impleticiri prozodice) adolescentine. Nu rafinamentul formei, ci profunzimea trairii le asigura vitalitatea. Poetul e un boem si un boier din alte vremuri, subjugat idealului de frumusete, pe care il canta in versuri cu iz de vechime si Bizant.
Temenea la Anton Pann, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stanescu si altii asemenea
Dan Petrusca (se) viseaza la un Levant al desfatarilor, cu povesti de iubire rasunatoare, cu patimi sudice si personaje desucheate. Un rai al geambasilor impulsivi, cu lautari-tigani si fetiscane subtirele dolofane, cu sani obraznici si babe deocheate, ude leoarca-ntre picioare: „ea-i soptea pe la ureche/ ganduri dulci fara pereche/ se ruga statea pe jar/ se-alinta ca cioara-n par/ pana cand l-a scos din minti/ injura strangea din dinti/ si i-a spus fara-n conjur/ cand il pipaia pe cur/ si trantind pe jos caciula/ fugi baba ca-mi sparii…“ E patria spirituala a Penei Corcodusa si a Rahelei, invocate ca spirite tutelare ale unui teritoriu al sexualitatii cu iz de mahala. Versurile au inflexiuni populare, topind rezonante folclorice si argotice, intr-un lirism epic. Ele dobandesc functie ritualica, apropiata descantecului: „sa-ndraznesc si sa ma-ncumet/ cand avea vreo cinspe ani/ s-o fi prins si sa-i dau bani/ sa se scuture de toale/ sa ma bage-o data-n boale/ s-o privesc s-o-nchid sub pleoape/ si de moarte sa ma scape“. Nu doar „Balada studentilor carunti“ evoca o asemenea lume, ci si „Lautareasca“, a carei tonalitate tanguioasa trimite spre bocet si descantec. In plus, poezia ilustreaza mai vechea idee a efemeritatii timpului, transpusa sub forma vremelniciei dragostei: „foaie verde trei smicele/ mandra puica mai mult lele/ cand frunzea in crang alunu/ am luat-o de la unu/ ca era mai caruntel/ am furat-o de la el// nu putea sa doarm-asa/ fara mine-n pat la ea/ musca bazaia in stup/ ii ardea ia pe trup/ ma chema ma desmierda/ de toale se lepada/ limba dulce ca-mi dadea/ lunca toata inflorea/ m-alintam la ea in brata/ sa ma implu de dulceata// foaie verde lunci pustii/ cand dadea rugina-n vii/ si cand nu puteam sa strig/ ca de boala si de frig/ a venit si vremea mea/ sa ma schimbe c-o lichea (…)“ E aici exprimata mecanica iubirii care plateste tribut timpului, ingemanand in versuri populare cele doua fire majore ale cartii: iubirea si timpul.
Un fel de concluzie
Poezia nu are trecut sau viitor. Asa ca nu-i voi prezice lui Dan Petrusca glorie literara si nici nu-mi voi exprima speranta ca va confirma in volumele viitoare (fi-vor oare altele?). Ma voi rezuma la a spune ca este un poet dintre cei alesi, un intarziat dintr-o alta varsta a liricii. Ceea ce s-ar putea sa-i priasca, facandu-l distinct. El nu tine poezia nici in poala, nici de dupa gat, nu o are la picioare si nici la degetul sau mic, ci stabileste alte raporturi. Poezia ii sta pe genunchi intr-un gest tandru, intim si discret in acelasi timp, semn ca pentru Dan Petrusca poezia insemneaza mai mult decat o aventura. E o constanta, pe care el o innobileaza si care, la randul ei, il innobileaza.