Caragiale pentru hair-stilisti
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura literara »
Autor: Teodora Dumitru
Daca as fi fost in posesia unui material ca „In Tara Miticilor“, nu l-as fi publicat. Mini-volumul e subtire fara a fi subtil si aerat fara a reprezenta vreo doza semnificativa de oxigen pentru caragialieni. Cu exceptia unei revelatii punctuale*, nimeni familiarizat modic cu interpretarea textelor lui Caragiale nu va gasi ceva nou in el.
* Lake si Make din schita „La Pasti“ au picioare identice de vreme ce pot schimba pantofii intre ei.
Ca analist al fictiunii caragialiene, Ioana Parvulescu demonstreaza prin acest volum ca nu poate fi mai mult decat o anexa tautologica a marcilor Papadima, Manolescu, Vartic s.a., iar ca strateg al liniei biografie vs. fictiune vs. realitate – un adaptor neprofesionist al propriilor macrameuri din „In intimitatea secolului al 19-lea“. Se pare ca intimitatea lui Caragiale este sensibil mai complexa decat intimitatea secolelor 19, 20, 21.
Volumul este util doar ca specimen intr-o bibliografie orientata pe dialectica succesului: cine interpreteaza contra curentului face valuri. Pentru ca interpretii de secol XX ii transeaza pe contemporanii care „nu l-au inteles“ pe Caragiale, singura sansa demarcativa a unui comentator de secol XXI este sa joace in contrapartida, sa-i transeze pe indivizii care l-au inteles mai mult decat era cazul. Contrapartida se poate desfasura pe o baza argumentativa inedita
„Dupa 35 de ani de la venirea lui Carol, Romania ajunge o tara relativ stabila. Are o retea de cai ferate de peste 3 000 de kilometri si aproape de zece ori mai multi kilometri de sosele pietruite, are ministri buni (guvernului P.P. Carp ii urmeaza guvernul D.A. Sturdza) si face progrese vizibile. In Bucuresti apar primele automobile <…> gazetele gazduiesc indraznete «cronici femenine» <…> Invatamantul face progrese notabile <…> Emil Racovita tine primele conferinte despre expeditia la Polul Sud la care a luat parte. Unele dintre cele mai frumoase cladiri ale Bucurestiului, Palatul Casei de Depuneri si Palatul Sturza se inaugureaza in Capitala“.
„Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale. E Romania mofturilor contemporane lui. Si a moftangiilor aferenti.“
„Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale. E Romania din gazetele contemporane lui Caragiale.“
„Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale. <…> E o Romanie-teatru, o Romanie gradina «Iunion».“
„Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-si joaca rolul putin mai stangaci decat protagonista din istoria reala. Mitica <…> nu are urmasi literari notabili. Dispare odata cu lumea lui, desi forta sa literara ne face sa-l credem vesnic.“
*
Ioana Parvulescu nu poate descompune cu aceste petarde polemice „Biblia Caragiale“, fara sa scoata in aut conceptul de realism. Nu-l poate lua pe Maiorescu in brate (cel din „Comediile d-lui Caragiale“) ori de cate ori are de subliniat protocolul fictiunii in raport cu realitatea, pentru motivul banal ca fictiunile nu iau startul la fel, nu sunt toate postate la o distanta standard de realitatea pe care o superscriu. Mitica nu e „o inventie“ de tipul Uvedenrode.
„Mitica“ e un item abstract si invalid doar intr-un raport stiintific: in orice esantion sociologic, el si „Napoleon“ se numara ca indici echivalenti. Dar sociologia nu lucreaza cu tipuri, literatura, da. Acesta e ipoteza in lipsa careia functioneaza Ioana Parvulescu, sau are impresia ca functioneaza.
Gogol, Balzac si, in principiu, toti autorii pasibili de ancadramente realiste pot suporta reprosuri de acelasi gen. Balzac poate fi acuzat, cu argumentatie similara, ca nu reda la scara de 1/ 1 calitatile regimurilor post-napoleoniene, ca Vautrin, mizeria si splendoarea curtezanelor&co nu reflecta mood-ul si simptomele pre-pasoptiste ale unei Frante care deschide secolul natiunilor. (Daca doreste ecouri europene, Ioana Parvulescu poate scrie un studiu – premisele exista: tara ca o gazeta, tara ca o comedie etc. etc. – in care sa caute la bani marunti bazele sociologice si antropologice ale „Comediei umane“ si sa reliefeze valorile de item abstract si de surogat fictional ale lui Gobseck, care, ca si Mitica, n-a avut nici el descendenti literari nesusceptibili de epigonism. Poate argumenta, consecutiv, ca Rastignac este un produs retroactiv, al societatii noastre, nu al societatii lui. Ca, fictional vorbind, intre père Goriot si motanul Murr nu e o mare diferenta de statut.)
Ca „suflete moarte“ este un concept periferic si fictiv, care nu spune nimic despre politicile hegemonice ale tarului Nicolae I si e prea discret-neparticipativ la gloria unei Rusii-actionar-majoritar in Balcani.
Argumentatia Ioanei Parvulescu vine, din punctul meu de vedere, la chix. Nu vad care e contradictia acomodarii in acelasi habitat a unei mari concentratii de Mitici la mia de locuitori si a unor evidente efecte civilizatorii obtinute prin import. Mitica nu intra in contradictie cu infrastructura. Exemplu: elementul Gigi nu intra in contradictie cu elementul Maybach sau cu elementii Pavel – Giurescu; idem: elementul Adi de Vito n-are divergente cu elementul jacuzzi. Deci: unde este disfunctia pe care incearca s-o inventeze Ioana Parvulescu?? Hohenzollern-Sigmaringen e o marca importata, ca trinul sau ca arhitectura Palatului Sturza. Dar: asa cum trenul nu eradicheaza caruta, corespondenta regelui Carol cu un adrisant de sange nobil – in termeni ultrasatisfacuti despre situatia economica a Romaniei sfarsitului de secol XIX – nu exclude posibilitatea ca, in sus-citata Romanie, consoarta sa-i fie luata de „madam Carol“.
Premisa Ioanei Parvulescu, aceea ca progresul tehnologic si civilizatoriu ar trebui sa implice subit – la nivelul unei arii de reprezentativitate semnificative, nu la nivelul unor elite – de-miticizarea natiunii (respectiv de-mediocrizarea ei) mi se pare un caz model de adecvare prin inadecvare. Un principiu fundamental al realismului fiind reprezentativitatea pentru un segment cat mai extins de indivizi, realismul lucreaza cu mediane, nu cu extreme. Faptul ca orice masa de cititori ai textelor lui Caragiale-tatal si ai lui Caragiale-Mateiu convin fara greutate, aproape somnambulic si fara stratageme de context, asupra faptului ca tatal e mai aproape de „realitatea“ Romaniei decat fiul nu decurge decat din certitudinea ca primul matura o arie de reprezentativitate mai mare, in timp ce fiul are un discurs atipic, atasat unui segment atipic de indivizi. In momentul in care, demografic, Romania va afisa un procent de peste 50% de Pene Corcoduse (cat de improbabil suna acest plural) la mia de locuitori, Mitica va deveni atipic, iar Caragiale-tatal un autor fancy si tenebros. Dar, pana sa se intample astfel, imi permit ca uimirea cu care Ioana Parvulescu deplange impotenta exponentiala a fiului (vai, nimeni nu considera ca lumea lui Mateiu e reprezentativa pentru Romania belle époque! ) sa mi se para o figura de stil.
Paradoxul exilatului pe filiera Parvulescu-Pampon
Deci Mitica este o fictiune pura. Un construct caragialian, gonflat iresponsabil si prin ignorarea contextului de exegetii lui clasici sau contemporani. Aceasta este didactica fiecarui eseu dintre cele sapte. Cu exceptia unuia – dotat fara. Respectiv cu un „nu stiu“ conclusiv. Este vorba de eseul care incearca sa stabileasca rezoanele exilului autoimpus de Caragiale, la Berlin, parafrazat pamponistic: „Ce cauta Grecu’ la Berlin?“ In campul intersectiei biografiei cu fictiunea caragialiana, se rupe mecanismul polemic, dar autoarea „nu stie“ ca se rupe. Iata cum:
Luand in calcul premisa majora a eseurilor,
Din acest nod, Ioana Parvulescu pune contradictia pe tapet:
1. Fie sugereaza ca autorul „Momentelor“ era un imaginativ confiscat de propria imagerie – un matein avant Mateiu –, daca Mitica este o „inventie“, iar mediocritatea miticista nereprezentativa pentru Romania contemporana lui. Citez: „De fapt, la 1905, Caragiale fuge, se exileaza nu atat din lumea romaneasca a momentului, cat din lumea literara a «Momentelor». Traia in Tara Miticilor, alaturi de ei. Traia intr-o lume ca o gazeta. Stia toate variantele lumei de comedie“. (In conditiile inconsistentei reale a personajului Mitica sustinute de Ioana Parvulescu si a excesului de „Mitica – produs fictiv“, afirmatia „
2. Fie recunoaste ca miticismul nu este o inventie integrala, ci un procent dintr-un „rau“ real si independent de beneficiile civilizatorii, caz in care Caragiale scapa de prezumtia de schizofrenie, iar Ioana Parvulescu de prezumtia de coerenta cu premisa majora a eseurilor sale. „Din perspectiva hotararii de exil, scrisul sau
Afirm in primul paragraf ca eseurile Ioanei Parvulescu nu aduc nimic nou – si-mi mentin afirmatia. Lumea ca moft, ca o gazeta sau ca o comedie s-au remarcat ca teorii si atitudini critice in pleistocen. Ele reprezinta pentru istoria receptarii si comentarii lui Caragiale ceea ce reprezinta teorema lui Pitagora pentru istoria stiintelor matematice. Cu rafinamente de tipul: „Personajele lui Caragiale rad sau provoaca rasul“, „cele mateine sunt grotesti sau tragice“, Ioana Parvulescu o concureaza cel mult pe Florina Rogalski.
Afirm in al doilea paragraf ca volumul face valuri – si face. Paradoxul cazului (un nimic nou care face valuri) este totusi rezolvabil: cartea face valuri pentru ca asa vor recenzentii ei, nu prin meritele ei interne. Cartea este mult mai putin polemica decat intentioneaza fanii ei (Cristian Teodorescu, Marius Chivu, Angelo Mitchievici si probabil altii nedeclarati public), care se simt datori sa-i suplimenteze energia si agresivitatea.
Ca analist al fictiunii caragialiene, Ioana Parvulescu demonstreaza prin acest volum ca nu poate fi mai mult decat o anexa tautologica a marcilor Papadima, Manolescu, Vartic s.a., iar ca strateg al liniei biografie vs. fictiune vs. realitate – un adaptor neprofesionist al propriilor macrameuri din „In intimitatea secolului al 19-lea“. Se pare ca intimitatea lui Caragiale este sensibil mai complexa decat intimitatea secolelor 19, 20, 21.