Insuportabila usuratate a prozei
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Daca v-ati intrebat vreodata cum arata o povestire in 1330 de semne sau ce virtuti „supranarative“ ar trebui sa investeasca povestasul pentru a indeplini aceasta misiune imposibila, ultimul volum de proza al lui Daniel Vighi, „Cometa Hale-Bopp (Povestiri in 1330 de semne)“, va va raspunde, in 67 de fragmente, la delicata intrebare.
Desigur, mai marii naratologiei ar zice ca problema e formulata prost si ca de cand s-a descoperit calitatea, dilemele cu privire la cantitate nu pot fi decat insemnele unor ambitii experimentale cam superficiale. Deschizand volumul lui Daniel Vighi, iti dai seama, insa, ca sugestia experimentala a subtitlului nu e decat o pista falsa. Autorul n-are nici cea mai mica intentie de a ne zdruncina inertiile naratologice. Caci, incercand sa se mentina in limita impusa, autorul triseaza vizibil. In loc sa opteze pentru complicate strategii de construire a unei epicitati condensate, Daniel Vighi renunta aproape in totalitate la serviciile ei. Reteta prozei din „Cometa Hale-Bopp“ e cat se poate de simpla: intamplari banale, amintiri decupate aproape aleator, pe care autorul le izoleaza in fragmente de proza, cu speranta secreta ca se vor transforma in mici epifanii poetice ale cotidianului. Prin urmare, raspunsul lui Vighi poate fi deja anticipat: orice povestire in mai putin de 2000 de semne se transforma, inevitabil, in „moment“ liric.
Un experimentalism cusut cu ata alba
Sigur, in spatele unei formule care nu cere vreun efort considerabil din partea prozatorului sta alibiul fragmentarismului insusi. Proza moderna sau postmoderna e fragmentara, ergo orice discontinuitate narativa poate trece drept rafinament sau rapt deliberat al scriiturii. Si inca n-ar fi nicio problema, daca in spatele acestui minimalism experimental nu s-ar strecura anumite deficiente de compozitie. Scriitura lui Daniel Vighi scartaie vizibil pe la incheieturi, caci iata cat de stangaci sunt „sudate“ planurile la inceputul uneia din povestiri: „Cometei Hale-Bopp, dupa mii si mii de ani, i se intampla cate ceva. Tie, in schimb, in clasa a cincea, ti s-a impus obligatia (sic!) sa alcatuiesti un ierbar cu care trebuia sa combateti misticismul retrograd al babelor de la biserica“. Dincolo de aspectul cam nepieptanat al limbajului, naratiunea lui Daniel Vighi zburda de la un eveniment la altul, eludand cu gratie orice motivatie a asocierilor. De aceea, „Cometa Hale-Bopp“ creeaza impresia unui conglomerat de amintiri, fara nicio o ordine interioara. Neavand ce povesti, usuraticul narator se lasa purtat, cel mai adesea, de logica frazei insesi. Rezultatul e, de prea multe ori, o descriere neutra si monotona, lipsita nu numai de coerenta, ci si de o minima tensiune narativa, care sa retina atentia cititorului. Citez inceputul povestirii „Un banc“, drept mostra de alunecare epica involuntara, in care autorul pare sa-si scape povestirea din frau cu fiecare fraza: „In ziua in care a poposit in oraselul vostru balena impaiata in cloroform, voi tocmai mergeati la un film care rula in gradina de vara. Erau acolo multe banci lungi cu lemnul scorojit de intemperiile de peste iarna care iti cam zgaria picioarele din cauza ca, pe atunci, cei din clasele I-IV purtau pantaloni scurti cu bretele, carora li se spunea, intr-o barbara adaptare din germana, «hozantregari»“ «Suntem parte din marea omeneasca si ne vom naste in alte vremuri la o viata mai buna», spuneau predicatorii de la nazarineni. Voi insa nu-i ascultati. Pe atunci mergeati la film cu fetele de pe strada voastra, care erau mai mari si tocmai de aceea filmul italian de la gradina le-a mers la inima, mai ales ca avea un titlu foarte atragator: In genunchi ma-ntorc la tine – cu Giani Morandi“.
S-ar putea obiecta ca de vina e formula microrealismului – o constanta a prozei lui Vighi –, care nu se vrea mai mult decat o aglutinare indistincta a detaliilor realului. Pe de alta parte, pentru cine raporteaza volumul de debut al scriitorului, „Povestiri cu strada depozitului“, la „Cometa Hale-Bopp“, diferenta de viziune (si de clasa) e evidenta. Daca in cartea din 1985, detaliile nesemnificative ale realului se organizau intr-un realism hard, tensionat si angoasant, in volumul actual, diversele amintiri, anecdote sau descrieri par reflexe involuntare ale unei scriituri lejere. Experimentalismul real al prozei de acum doua decenii (mecanicitatea cotidianului, aspectul bidimensional al personajelor) se transforma, in volumul din 2007, intr-un experimentalism cusut cu ata alba. Scriiturii elaborate din „Povestiri cu strada depozitului“ ii raspunde o „proza lenese“ (sintagma ii apartine lui Andrei Terian), semn ca din rafinamentul livresc al cotidianului optzecist n-a mai ramas decat carcasa. Tema insasi a cometei, reluata obsesiv in debutul sau la finalul firimiturilor de proza, devine simplu declansator narativ sau, mai rau, prilej de filozofare: „In fond, toata istoria omeneasca s-a petrecut intre cele doua aparitii ale cometei pe care nici ca o baga cineva in seama, nimeni nu se sinchiseste de prezenta ei peste coamele din tigla ale gradinitei cu program prelungit de pe strada noastra“.
Misterele cotidianului socialist
Cu toate astea, volumul lui Daniel Vighi nu e in totalitate ratat. Caci, daca reusim sa inchidem ochii la schematismul formulei si la superficialitatea tratarii, cateva dintre aceste mici proze dezlanate creeaza – puse cap la cap, cu ceva sprijin din partea cititorului – o lume de nu fascinanta, macar interesanta. Daca autorul nu s-ar fi pripit, „Cometa Hale-Bopp“ ar fi putut deveni o excelenta transpunere fictionala a cotidianului in proletcultism. Identitatea naratorului insusi e destul de ambigua, caci, in cateva randuri, el intra in pielea unui informator sau al unui propagandist al comunismului. Fireste, un fals propagandist care, prefacandu-se ca denunta obiceiurile si intamplarile ce contravin lumii socialiste, nu face decat sa vaneze, impins de un hedonism sui generis, partea ireductibila a acestora. Pe alocuri – caci sugestia nu e dusa, din pacate, la capat –, povestasul pozeaza intr-un informator care, departe de a alcatui procese de intentie „ramasitelor“ anticomuniste, le sarbatoreste, in secret, unicitatea. Intreaga reusita a cartii e de gasit in aceasta formula duplicitara ce caracterizeaza atitudinea naratorului fata de comunism. Apologet al „lumii noi“, povestitorul e, in fond, un colectionar al lucrurilor neideologizate sau neideologizabile. Iata cum arata cateva pasaje din „nota informativa“ a securistului undercover, la o descindere in locuinta unei „babe reactionare“: „Trebuie sa recunosc ca, din punct de vedere informativ, mare lucru nu am gasit. Marcu-neni avea o Biblie, o fotografie cu fostul rege pe care puterea populara l-a izgonit din tara noastra cand s-a instaurat republica, am mai vazut si o cartulie cu cantece pentru adunarile de cuib legionare. Dar toate astea nu erau atat de primejdioase precum lampa. Ma uitam adesea la portelan, la globul de sticla pictata de Boemia, care ma atragea foarte mult, trebuie sa recunosc. Asa ca am decis sa anunt organele informative ca sa procedeze la confiscarea obiectului si la spargerea atmosferei reactionare pe care o raspandea lampa, seara de seara, in casa lui Marcu-neni, vecina noastra de pe ulita Economilor 32“.
Tocmai pentru ca naratorul e un agent dublu, cu un ochi vigilent indreptat catre condamnarea prompta a derapajelor doctrinare, si cu celalalt – nostalgic si sentimental – interesat de recuperarea lor, proza lui Vighi aduna, cu acribie, o serie de fapte ambigue, care rastoarna ideologia in gest domestic. Realitatea din „Cometa Hale-Bopp“ e plina de tradari fara noima sau de denunturi trasnite, inutile. Un fost „purtator de camasa verde“ devine securist peste noapte doar pentru „a infunda“ o ciudata secta religioasa. Cutare sef de la raionul de partid se amuza pe seama postasului care poarta, din nastere, un nume patat politic (Zelea). Totul se idilizeaza sub efectul distantei temporale, dar si a anonimatului personajelor.
La rigoare, s-ar putea spune ca, in ciuda multiplelor sale manifestari, ideologicul lipseste cu desavarsire din fictiunea lui Daniel Vighi. Si asta, pentru ca dimensiunea istorica insasi nu are niciun rol in aceasta lume. Cele trei viteze temporale cu care suntem obisnuiti (supraistorica, istorica si individuala) sunt, de fapt, doua, la Vighi, intrucat lipseste veriga intermediara. Totul se joaca, asadar, intre istoria foarte mare si istoria foarte mica. Privita din perspectiva omniprezentei comete Hale-Bopp, lumea comunista nu-si mai releva sensul decat prin accidentele ei. Altfel spus, timpul cometei inghite timpul proletcultismului, lasand la suprafata doar faptele inexplicabile politic, anecdotele, reziduurile umane ale ideologiei. Din acest punct de vedere, ochiul prozatorului aproape ca nu da gres. Amintesc doar cateva dintre „curiozitatile“ (sa le zic epifanii?) cotidianului socialist, impachetate intr-un ambalaj ironic-nostalgic: o functionara a lumii noi se emotioneaza la inmormantarea unui fost mare sef legionar, tanti (dar si „tovarasa“) Mata e ingropata cu mirobolanta stea rosie la cap, trei aparatnici planuiesc o tradare ideologica la pisoar etc. Mai marii socialismului nu sunt scutiti, nici ei, de minimalizarea anecdotica: silueta lui Iosif Visarionovici Stalin ii apare „in carne si oase“ unui membru al regionalei de partid pentru ca sta, la o nunta, alaturi de preot. Tot Stalin, dupa demascarea oficiala a lui Hrusciov, e „decapitat“ de pe un stalp de piatra si reconditionat la Casa Memoriala Ioan Slavici, datorita „asemanarii izbitoare dintre cei doi“. Lenin pateste, la randul lui, ceva ciudat, caci, dupa cum marturiseste Pascalie Ion (sef de echipa la brigada de tractoare) revolutionarul lipseste din Mausoleu pentru a fi barbierit. Interesant e si Bildungsromanul intrat la apa al familiei Teleki, grofi de la Capalnas, al caror destin e simptomatic pentru contradictiile dintre „lumea veche“ si „lumea noua“. Cu „putintica rabdare“ in constructia narativa, Vighi ar fi putut adanci portretele paradoxale ale acestor „hibrizi“, scindati intre doua forme de viata opuse.
Per total, misterele cotidianului comunist raman izolate intr-o pasta de gaguri, anecdote si recitaluri „lirice“ fara vreo miza clara, cu destule probleme de viziune. Experienta narativa a lui Daniel Vighi din „Povestiri cu strada depozitului“, plus ideea foarte ingenioasa a unei fictiuni in care naratorul e un spion dublu al lumii socialiste, ar fi putut da un volum de proza remarcabil. In schimb, „Cometa Hale-Bopp“ ramane doar marturia unui scriitor risipitor, care, desi ar fi avut toate mijloacele la dispozitie, a preferat sa le cheltuiasca pe o formula extrem de comoda. O carte pierduta, asadar, pe mana lui Daniel Vighi insusi. Pacat.