Orasul umbrelor
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Intr-un interviu din 1965, acordat unei televiziuni new-yorkeze, Vladimir Nabokov lansa una din obisnuitele (adica socantele) sale categorisiri valorice: „Pentru mine, cele mai mari capodopere din proza secolului XX sunt, in aceasta ordine: „Ulise“-le lui Joyce, „Metamorfoza“ lui Kafka, „Petersburg“-ul lui Belai si prima jumatate din basmul lui Proust „In cautarea timpului pierdut“.“ De fapt, scandalul provocat de afirmatia lui Nabokov e dublu. Si aceasta deoarece el nu vizeaza numai situarea lui Belai intr-o companie atat de selecta, inaintea unor Thomas Mann, Musil sau Canetti, ci si investirea „Petersburg“-ului drept varf de lance al prozei ruse din prima jumatate a secolul trecut, in detrimentul produselor similare semnate de Bulgakov sau Platonov.
Si totusi, clasamentul lui Nabokov este, daca nu infailibil, in orice caz demn de luat in seama. Caci, dincolo de pozitia strategica pe care o ocupa (alaturi de Aleksandr Blok si de Valeri Briusov) in cadrul miscarii simboliste si, intr-un plan mai larg, in asa-zisa „epoca de argint“ a literaturii ruse, Andrei Belai (pe numele sau adevarat, Boris Nicolaievici Bugaev, n. 1880 – m. 1934) este un prozator deplin sincronizat cu tehnicile literare practicate de ceilalti ocupanti ai podiumului. Astfel, romanul „Petersburg“ – aparut in foileton in 1913-1914 si fixat, dupa redactari succesive, in editia berlineza din 1922 – anticipa, pe de o parte, formula narativa a lui Joyce prin constructia muzicala a discursului, prin abundenta procedeelor inter- si metatextuale si prin readucerea mitului sub specie temporis nostri; iar, pe de alta parte, instrumentarea parabolica a supranaturalului, imaginarea unei „transcendente goale“ ca factor organizator al lumii fictionale si variatiile pe tema puterii sunt elemente ce se vor regasi si in proza lui Kafka.
Bulevarde si ostroave
Cu toate acestea, cronologia arata ca Belai nu este debitor niciunuia dintre ilustrii sai colegi. In plus, valoarea romanului sau e data nu de utilizarea unui anume dispozitiv epic, ci de eficienta cu care acesta reuseste sa construiasca o lume fictionala terifianta si misterioasa. O lume care coincide insa cu orasul care da titlul romanului, de vreme ce – ne avertizeaza naratorul – „Dincolo de Petersburg nu mai este nimic.“ („Petersburg“, traducere si note de Alexandru Calais, prolegomene si postfata de Tamara Gane, Editura Univers, 1999) Si totusi, de ce a ales Belai sa localizeze (adica sa limiteze) prin acest titlu o parabola ce promitea sa ofere numeroase resurse de recontextualizare? Cred ca optiunea autorului comporta mai multe explicatii, care trimit atat la un context biografic (suferintele tanarului Belai, care-si disputa cu Blok iubirea unei actrite si-si consuma frustrarile in orasul de pe Neva), cat si la un context istoric (Petersburgul a fost locul de izbucnire a revolutiei din 1905, care constituie background-ul social al cartii). Dar, dincolo de asemenea resorturi conjuncturale, orasul insusi ii oferea prozatorului, prin geografia sa particulara, o baza simbolica suficient de generoasa pentru a figura exemplar conflictul romanesc. In fond, actiunea cartii se concentreaza in conflictul dintre autoritatile imperiale si un „Partid“ tenebros, antagonism care se traduce prin tentativa lui Nikolai Apollonovici Ableuhov de a-si asasina tatal, pe puternicul senator Apollon Apollonovici, la instigarea camarazilor.
Insa o astfel de confruntare reprezinta o incifrare a originilor orasului, fondat in 1703 de catre tarul Petru I prin desecarea mlastinilor de pe malurile Nevei. Si, nu mai putin, a prezentului acestuia, definit prin contrastul dintre bulevardele „civilizatoare“ din sudul raului (controlate de imperiali) si ostroavele „salbatice“ din nordul lui (unde-si avea fieful Partidul). De altfel, aceasta opozitie se observa inca din primul capitol al romanului, cand, aflat in drum spre institutia pe care o conducea, Apollon Apollonovici se lasa in voia geometriei bulevardelor („Privelistea rectilinie si simetria potolisera nervii senatorului Ableuhov, zdruncinati de zigzagul propriei lui vieti familiale si de miscarea nevolnica a resoartelor statului nostru./ Gusturile senatorului vadeau simplitate si armonie./ Mai mult ca orice agrea bulevardul acesta cu aspectul lui rectiliniu; compara bulevardul cu scurgerea timpului intre doua puncte ale vietii omenesti.“) si-si manifesta antipatia fata de libertatea anarhica a ostroavelor („Lui Apollon Apollonovici ostroavele nu-i placeau; populatia le e muncitoreasca – oameni din topor; padure de oameni pornesc de cu zori spre padurea de cosuri, spre uzine si fabrici; locuitorii ostroavelor fac parte din populatia Imperiului; recensamantul general a fost introdus si acolo./ Apollon Apollonovici se oprea cu gandul aici: ostroavele sa fie zdrobite! Ferecate sa fie cu fiarele unui pod urias; strapunse sa fie cu sagetile bulevardelor...“)
Ce-i drept, intreaga geografie reala a orasului se polarizeaza si se metamorfozeaza treptat intr-o geografie simbolica. Ion Ianosi, care a urmarit cu atentie acest proces, descria astfel extensia celor doua teritorii fictionale: „Topografia vizibila a orasului corespunde principiului „punct si contrapunct“, „teza si antiteza“. De o parte a fluviului Neva – Gradina de Vara, Campul lui Marte, Canalul Moika, Palatul de Iarna, Amiralitatea, Piata Senatului, Catedrala Isaakievski; de cealalta – cazematele inchisorii Petropavlovskaia, birturile afumate din Peterburgskaia Storona, cartierul dubland numele urbei, camarutele sordide de pe liniile Insulei Vasilievski; si, intre palate si bordeie, poduri ca sulitele, un pod prelungind chiar Nevski Prospekt, usor cotit, infipt aproape perpendicular in cheiul cu semete constructii...“ („Sankt Petersburg. Romanul si romanele unui oras“, Editura Institutului Cultural Roman, 2004)
Vizibilul si invizibilul
Cu toate acestea, frontiera pe care o traseaza Ianosi este incompleta. O arata, de altfel, Lubomír Dolezel (in „Heterocosmica“, The Johns Hopkins University Press, 1998), care considera ca Petersburgul fictional al lui Belai ar avea nu doua, ci cinci compartimente. Si aceasta deoarece, pe de o parte, atat teritoriul „imperial“, cat si teritoriul Partidului ar fi divizate de o alta opozitie: aceea dintre vizibil si invizibil. Astfel, Apollon Apollonovici nu ar fi decat o extensie „vizibila“ a imensului aparat birocratic tarist (in mare masura, invizibil), tot asa cum anarhistii Dudkin si Lippancenko n-ar fi decat uniformele „la vedere“ ale unei imense conspiratii oculte. Pe de alta parte, Dolezel sustine ca, pe langa aceste patru provincii fictionale, ar mai exista o zona-tampon, si anume domeniul indeterminat al „umbrelor“, unde realul dobandeste proportii fantastice, iar identitatile devin intersanjabile. Acesta ar fi, in realitate, domeniul din care emana puterea si, totodata, terenul pe care se duc luptele pentru cucerirea ei.
Si totusi, interpretarea lui Dolezel mi se pare discutabila sub mai multe aspecte. Mai intai, nu e deloc sigur ca teritoriul imperialilor ar avea si un compartiment „invizibil“. In fond, pe langa numeroase personalitati cu existenta certificata istoric (tarul Nikolai al II-lea, fostul ministru de interne Pleve, contele Witte), romanul cuprinde si alte personaje fictionale, dar „vizibile“, precum acel conte Dubluve, seful Departamentului numarul noua si rival al lui Ableuhov-tatal. La fel de incerta e si existenta unui domeniu „invizibil“ in cadrul Partidului. Caci existenta unei retele teroriste hiperramificate nu poate fi exclusa, dar nici confirmata de logica romanului. In fond, toate enigmele politice ale cartii sunt explicabile in cadrul ordinii „vizibile“: ordinul pentru uciderea lui Apollon a fost dat de Lippancenko, iar uciderea lui Lippancenko a fost rezultatul unei initiative personale a lui Dudkin. Nimic nu justifica, cu alte cuvinte, invocarea „invizibilului“ pentru a reconstitui ordinea factologica a romanului.
Ce-i drept, trecand peste asemenea ajustari ale textului – la care autorul „Poeticii occidentale“ recurge pentru a forta paralelismul cu Kafka -, meritul lui Dolezel este de a fi remarcat faptul ca „Petersburgul e condus de catre umbre cu statut ontologic ambiguu“. Numai ca prin „ambiguitate ontologica“, interpretul intelege oscilarea intre real si supranatural, iar prin „umbre“ – doar entitatile fictionale inacceptabile in ceea ce numim „lumea actuala“, adica fiinte precum fantoma lui Iisus sau statuia Calaretului de Arama din Piata Senatului. O asemenea circumscriere a domeniului „umbrelor“ mi se pare insa restrictiva – si, mai ales, infirmata de logica romanului. In fond, nu numai entitatile amintite, ci si „necunoscutul“ cu ochi aprinsi, care il aduce pe Apollon Apollonovici la un pas de infarct, este calificat tot cu termenul de „umbra“. La urma urmei, chiar daca „necunoscutul“ va fi deconspirat ca fiind Alexandr Ivanovici Dudkin, naratorul ne avertizase deja: „Strazile Petersburgului au proprietatea indubitabila de-a preschimba trecatorii in umbre.“
Efectul de viziera
De altfel, exemplul citat nu este singular. Dimpotriva, aproape toate raporturile de putere din roman functioneaza dupa un principiu similar, care ne arata ca ambiguitatea „umbrelor“ nu este de natura ontologica, ci de natura situationala. Pe scurt: cat timp individul isi ascunde identitatea, el are un avantaj insurmontabil asupra Celuilalt; cand, insa, „umbrele“ cad sub lumina reflectorului, ele ni se reveleaza la adevaratele lor dimensiuni. Astfel se intampla, mai intai, cu Dudkin, care, dintr-un conspirator enigmatic, (re)devine un nevrotic lamentabil; astfel se intampla, apoi, cu Lippancenko, care, indata ce este demascat ca sursa a instigarii la asasinat, moare strapuns de foarfeca lui Dudkin. Insa probabil ca cel mai frapant exemplu este chiar acela al lui Nikolai Apollonovici: cat timp este doar banuit ca ar fi adevaratul posesor al „dominoului rosu“, el constituie o veritabila legenda printre locuitorii Petersburgului; in momentul in care i se dezvaluie identitatea, el decade la statutul de „bufon“ sau „mutunache“, cum il numeste Sofia Lihutina.
Cum se explica, totusi, aceasta curba involutiva a personajelor? Cred ca motivatia cea mai fireasca deriva din ceea ce Jacques Derrida numea „efectul de viziera“, exemplificat prin episodul aparitiei fantomei tatalui lui Hamlet si condensat intr-o formula lapidara: „noi nu-l vedem pe cel ce ne priveste“ („Spectrele lui Marx“, Polirom, 1999). Or, o astfel de relatie inegala intre subiect si Celalalt ii creeaza „umbrei“ o tripla ascendenta, reperabila in planul cunoasterii (subiectul nu il vede/cunoaste pe Celalalt, pe cand celalalt il vede/cunoaste pe el), al dorintei (dorinta subiectului este cenzurata de Celalalt) si al puterii (subiectul este dominat de Celalalt). In fond, aceasta e „legea“ care determina destinele personajelor. Dar si destinul intregului oras: cat timp Petersburgul ramane „orasul umbrelor“, el continua sa-i atraga ca un magnet pe cai care-l viziteaza (fie si pe calea fictiunii).
De altfel, principiul amintit se verifica nu numai in exemplele citate, ci si contractul de lectura pe care autorul romanului il propune cititorilor. Elocventa in acest sens este punerea in abis de la sfarsitul primului capitol, unde Apollon Apollonovici este initial denuntat drept „un produs al fanteziei autorului: un joc mental, inutil“. Dar – continua acelasi autor: „Jocul mental e, de fapt, doar o masca; sub masca aceasta, forte diverse recurg la invazia creierului; chiar daca el, Apollon Apollonovici, plasmuit e de creierul nostru, va sti sa-nspaimante prin sirul unor teribile existente ce apar prin veghea nocturna. Insusi Apollon Apollonovici e-nzestrat cu atributele unei asemenea existente; cu atribute aidoma e inzestrat si jocu-i mintal./ De vreme ce-n creierul lui bantuie chipul misterios al necunoscutului, necunoscutul acela exista: el nu va disparea de pe bulevardele Petersburgului, atata timp cat exista si-un senator bantuit de asemenea ganduri. Caci intr-o constiinta, gandirea e inzestrata si ea cu o viata reala./ Sa ne fie, deci, necunoscutul un necunoscut real! Si cele doua umbre ale necunoscutului sa ne fie si ele doua umbre reale!/ Vor calca, vor calca ne-ncetat umbrele negre pe urmele necunoscutului, dupa cum insusi el va calca pas cu pas pe urmele senatorului; acesta, la randu-i, purtat de cupeul sau negru, va goni, va goni, stimat cititor, chiar pe urmele tale; de aci inainte nu-l vei uita-n veci de veci.“