Criticul la 17 ani
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Imaginea lui Maiorescu, de mare legiuitor fixand norme si stabilind ierarhii, se regaseste in numeroase dictionare, tratate, carti si studii critice; iar fotografia adesea atasata arata un barbat cu barbison si privirea severa, impunandu-se imediat ca o definitie a consistentei si seriozitatii mature. Nascut parca deja batran, ca mai tarziu Iorga, Maiorescu si-a dominat epoca si posteritatea nu numai prin capacitatile sale intelectuale, prin acuitatea critica si forta de polemist. Autoritatea lui venea si din felul de a fi al omului: pe cat de ambitios, pe atat de responsabil; bun orator, dar nemestecand cuvinte goale precum demagogii de profesie; natura activa, constructiva, dar si structura taioasa, inflexibila cu mediocritatile; prieten si partener de nadejde, facand bine multora (exemplul cel mai cunoscut: Eminescu), dar avand ca nota definitorie si o glacialitate sociala, o anumita distanta pusa intre sine si lumea din jur.
Spatiul public nu se confunda cu cel privat: e o regula pe care Maiorescu o intareste prin intreaga sa conduita. La antipodul acelor scriitori care isi cauta cat mai multi ascultatori pentru a se confesa zgomotos si impudic, exhibandu-si sentimentele si afectiunile, sperantele, deceptiile, frustrarile si grandioasele proiecte compensatoare, criticul si-a ascuns propria interioritate, bogata, lasand sa fie vazut numai chipul unei seninatati olimpiene. Exista, astfel, doua elemente componente ale unei aceleiasi personalitati, ca doua fete ale unei monede. Pe de o parte, persoana publica, omul de succes social, ridicat pana la cele mai inalte demnitati in Stat, criticul pledand pentru impersonalitate si obiectivitate estetica, conducatorul unui cenaclu in care „intra cine vrea, ramane cine poate“. Pe de alta parte, omul traind si suferind indaratul acestei armuri, un ins cu indoieli si anxietati, cu vitalitate erotica si, din cand in cand, ganduri de sinucidere. Un om adevarat, un om intreg se regaseste in ambele ipostaze, care pot fi in armonie (la personalitatile perfect echilibrate) sau in tensiune. In cazul lui Maiorescu, imaginea pe care el a lasat-o despre sine, si cu care noi operam astazi, este aceea publica, „oficiala“, impusa cu autoritate responsabila: imaginea criticului rece, nu a omului cald. Era si firesc sa fie asa, data fiind specializarea sa. Unui critic - si cu atat mai mult celui dintai - ne adresam pentru obiectivitatea, impartialitatea nepatimasa cu care citeste si judeca literatura. Cu termenul folosit de Maiorescu insusi, in articolul „Poeti si critici“, un critic literar trebuie sa fie transparent, pentru a nu deforma, prin prisma subiectivitatii sale, relieful operei comentate. Ceea ce poate da substanta si culoare unei opere poetice (indoiala, suferinta, bucuria si deprimarea, toata gama de senzatii si sentimente umane) se cuvine decantat intr-o opera critica, pentru a nu-i tulbura desenul limpede, perfect coerent si inteligibil.
„Jurnalul“ pe care Maiorescu l-a tinut timp de 62 de ani (caz unic in literatura romana) este oglinda interioara a acestei personalitati. Partea ramasa in umbra, intr-un plan secund, se descopera putin cate putin in aceste pagini incepute la 15 ani si continuate, cu o consecventa remarcabila, pana la senectute. Jurnalul este asadar un document de prim ordin, dezvaluind traseul biografic al marelui critic, cu experientele formatoare, lecturile, cercurile prin care a trecut sau pe care le-a creat; alte si alte intamplari, episoade ori simple impresii din care se va cristaliza o conceptie unitara si productiva. La faimosul Institut „Theresianum“ din Viena, adolescentul Maiorescu invata cu o tenacitate formidabila, pentru a le dovedi celor din jur (majoritatea, copii din aristocratia austriaca) superioritatea sa intelectuala. Intrand in scoala cu cunostinte precare de limba germana si starnind, de aceea, hohotele de ras ale colegilor, el vrea sa arate „nulelor“ acestora ca va termina primul in promotie. Toate energiile, resursele sunt investite in aceasta recuperare a unui handicap initial, urmata de avansarea in primele randuri si detasarea finala de pluton.
Cu o ora si jumatate inaintea unui Revelion (1857/ 1858), cand celor mai multi oameni le fuge gandul la petrecerea dintre ani, adolescentul isi face un adevarat examen: nu atat de constiinta, cat de cunostinte, cu inventarul realizarilor si al nereusitelor sale. Sunt trecute in revista progresele in invatarea limbilor straine (italiana, engleza, franceza); sunt punctate acumularile in domeniul filozofiei si in cel al filologiei; sunt inventariati, cu un ochi dorit patrunzator, profesorii si colegii de clasa. Unii sunt perceputi ca modele, revelate in pofida unor asprimi inconfortabile (dr. Goebel, „acest critic rece, aproape respingator, dar un invatat admirabil de patrunzator“, prof. Lang, prof. dr. Zhishmann). Ceilalti sunt judecati nu global, ci pe fiecare caz in parte, cu bune si cu rele, precum si cu evaluarea sanselor de evolutie ulterioara. Rechtenberg este „un baiat plin de spirit“, dar „cam obraznicut“. Tegetthoff e „o fire aspra, respingatoare privita din afara, dar launtric insufletit de o mare ardoare stiintifica“. Din Armin Lohner, „cap bun“, sunt sanse sa iasa „ceva“...
Inca din adolescenta Maiorescu are, asadar, structura de pedagog, acea capacitate de a urmari, evalua si, eventual, corecta „traseele“ unor elevi. Nu intamplator, in jurul lui se va forma inca de pe acum un cerc; cum spune Tudor Vianu, „studiosului ii placea sa invete pe altii“. Pana a fi exercitata, autoritatea (profesionala si morala) se incheaga treptat. Maiorescu va deveni un lider, o figura centrala in lumea universitara, culturala si politica nu datorita averii ori a sangelui nobil, ci pe baza meritelor sale – care se impun asupra celorlalti cu tot mai multa putere. Intai e fondul si apoi forma; de fapt, formele personalitatii reflecta, exprima acumularea si decantarea unui continut propriu. Auto-constructia se face prin cunoastere progresiva, pe evantaiul cat mai multor discipline, dar si intr-o dimensiune de reala profunzime. Adolescentul nu memoreaza mecanic, pentru a reproduce apoi „invatatura“ ingurgitata. El pune si isi pune intrebari, exprima convingeri sau indoieli personale, trece totul printr-un filtru de gandire critica si cauta, de oriunde ar porni, nucleul adevarului. Prima parte a bilantului contine tocmai asemenea dubii cu privire la cea mai buna metoda, cale de aproximare a adevarului. „Ce inseamna asta?“ „Ce este sufletul?“ „Cine ma constrange sa admit un Dumnezeu, care e de-a dreptul de neconceput pentru ratiunea mea?“ Iata niste interogatii ce ar putea parea naive, dar pe care mai toti ni le-am pus, la o anumita varsta sau (in exprimari diferite) la toate varstele. Semnele de intrebare alterneaza cu cele de exclamare, intr-o pagina de mari tensiuni interioare, specifice adolescentei. E varsta marilor intrebari si a raspunsurilor incurcate ori, dimpotriva, categorice. Varsta la care descoperim dimensiunea metafizica, aruncandu-ne privirea dincolo de realitatea prozaica, arzand de curiozitate si idealism, pentru a deveni apoi maturi, fixati pe un drum propriu, mai preocupati de conditiile concrete ale parcurgerii lui.
Inflacarare adolescentina si pragmatism matur: tanarul Maiorescu se afla exact la intersectia celor doua varste, a celor doua „filozofii“, penduland intre ele si oferindu-ne, in modul cel mai direct, documentul transformarii sale. El isi doreste o buna, „cea mai buna formulare a cugetarii“ si isi propune, ca obiectiv, sa evite acele „exaltate vorbe goale pe care in tinerete le intrebuintezi atat de des“. Se detaseaza, astfel, de propria varsta, o percepe de la o semi-distanta critica, de parca n-ar avea saptesprezece ani, ci cu un deceniu mai mult. Precoce, dar nu genialoid, precum cei cativa oameni ai exceptiei de la regula biologica (un Mozart, muzician desavarsit la numai cativa ani, un Rimbaud sau un Eminescu, poeti mari la varste mici), Maiorescu se detaseaza de ceilalti nu altfel decat prin efort, prin munca indarjita si aplicata. Nu exista formule magice, care sa-l impinga de la sine in varful ierarhiei. Iar in acest parcurs dificil, cu etape intermediare si temeinice supraetajari ale personalitatii, el are taria morala de a-si recunoaste si erorile, nu numai meritele incontestabile. Minciuni inofensive („spun adesea ca am studiat cutare si cutare lucru in toiul noptii, pe cand eu il citeam ziua“), dar minciuni. Nu ezita sa le puna pe hartie, pedepsindu-se astfel, ramanand si cu ele in ochii posteritatii. De obicei, autorii de jurnale construiesc o imagine cat mai frumoasa despre ei insisi, pastrandu-si negrul otravit al penitei pentru compromiterea „dusmanilor“ reali sau inchipuiti. Ei cumuleaza toate calitatile, pe cand ceilalti – numai defecte. Inca de tanar, Maiorescu a invatat ca, pentru a fi exigent cu cei din jur, trebuie sa fii, in primul rand, exigent cu tine. Altfel, aluneci in falsitate si impostura morala.
„Jurnalul“ lui Maiorescu poate fi citit din multe unghiuri. Fiecare tip de lectura ne va duce insa catre un acelasi fond, incasabil, de personalitate, exprimat, de la un anumit punct incolo, prin forme verbale, comportamentale si literare seducatoare.