Detractori si critici obtuzi
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Intr-o tabara au fost asezati admiratorii neconditionati ai scrisului eminescian, decretati singurii aparatori ai artei adevarate, in cealalta – criticii lui si ai junimismului, suspectati de obtuzitate si chiar de gelozie. Sa mai adaugam ca exclusiv din randurile acestora din urma s-au recrutat spiritele menite a ilustra reprobabila categorie a detractorilor?“
Sub titlul „Detractorii lui Eminescu“, Alexandru Dobrescu publica la Editura Floare Albastra „a doua serie“ dintr-o antologie al carei prim volum, prefatat de un amplu eseu al criticului iesean, a aparut cu cinci ani in urma. Tot atunci, asa cum rememoram si in foiletonul de saptamana trecuta, el anunta un al doilea volum consacrat detractorilor din secolul al XX-lea. Cel din 2002, cuprinde texte din perioada de pana la 1903, ale contemporanilor marelui poet si gazetar, intre ei mai cunoscuti fiind Anghel Demetriescu si Alexandru Grama. Nu ne-a putut oferi inca volumul promis si avem motive sa incercam un sentiment de frustrare. Mai ales ca ceea ce „antologheaza“ in cartea de fata nu e, decat intr-o relativ mica masura, opera de detractori. A-l ironiza pe Eminescu pentru ca ar fi bulgar sau turc ori a jubila ca poetul se imbolnavise, la un moment dat, mai mult sau mai putin grav, ii descalifica total pe adversarii sai si, as spune, ii decade definitiv si irevocabil chiar si din „demnitatea“ de detractor. E vorba, in fapt, de o lupta cu mijloace, adeseori inegale, ce se vrea ideologica in sensul larg al termenului. Ce-i mana intr-o astfel de lupta? Al. Dobrescu scrie pe buna dreptate: „ Poezia lui Eminescu a fost, cu deosebire dupa 1880, vehiculul subtil al junimismului in lumea romaneasca, asigurandu-i o popularitate imposibil de atins prin clasicele mijloace de propaganda. Toti cei ademeniti, prin lectura „Convorbirilor...“ de farmecul lirismului eminescian au dobandit, implicit, si credinta in justetea liniei urmate de gruparea care-l descoperise si sustinuse. Si, in egala masura, ostilitate fata de criticii noii ordini intelectuale, mai cu seama fata de aceia nevoiti, in focul disputei, sa atinga – fie si cu o floare – creatiile poetului. Aceasta perceptie sentimental-maniheica a distributiei fortelor culturale in functie nu de atitudinea fata de junimism, ci fata de Eminescu s-a adancit cu incepere din 1883, cand s-a produs intaiul atac al bolii, speculat de Maiorescu prin grabnica lansare pe piata a culegerii de poezii: intr-o tabara au fost asezati admiratorii neconditionati ai scrisului eminescian, decretati singurii aparatori ai artei adevarate, in cealalta – criticii lui si ai junimismului, suspectati de obtuzitate si chiar de gelozie. Sa mai adaugam ca exclusiv din randurile acestora din urma s-au recrutat spiritele menite a ilustra reprobabila categorie a detractorilor?“
Evident, ar fi superfluu. Sa mai adaugam, totusi, ca detractorii au contribuit aproape in aceeasi masura ca admiratorii si aparatorii poetului la construirea si consolidarea in timp a unui mit. Caz unic in literatura romana.
Revenind la cartea la care ma refer, este de observat ca Eminescu, in articolele sale polemice, fulminante, in care, e drept, evoca, nu o data si radacinile etnice ale unora sau altora, dar nu in maniera de tot joasa a oponentilor sai (vezi obsesiva asa-zisa ironie a acestora: „Eminovici (cetiti Eminescu va rog)“, le este superior la toate capitolele, in primul rand privind stilul, limba, fraza, rigoarea informarii, cultura de care dispune. Diferenta este enorma. Eminescu pare, nu o data, dintr-un alt timp, pe care adversarii sai nu par a fi capabili sa-l intrezareasca macar, desi de partea cealalta a baricadei nu e intotdeauna chiar oricine, nu e numai caracuda, daca ar fi sa-l luam in considerare fie si numai pe Alexandru Macedonski. In treacat fie spus, nici in publicistica noastra actuala nu avem prilejul sa citim polemici de forta si expresivitatea celor ale lui Eminecu. Oricat de mult – intra in regula jocului – afecteaza dusmanii poetului si gazetarului, fiindca unii sunt mai mult decat adversari de idei, condescendenta, se vede de la o posta ca se simt striviti de logica si de verbul lui Eminescu. Frapant este ca textele celor cu care se dueleaza Eminescu ne apar astazi, la o noua lectura, puternic datate, inclusiv, repet, ca limbaj, pe cand ale ziaristului de la „Timpul“ se inscriu in durata, altfel spus isi depasesc conditia jurnalistica pentru ca analizele lui sunt profunde, bazate pe principii ferme si pentru ca sunt duse pana la capat, lucru rar in aceasta parte de lume. Intr-un fel, aveau dreptate opozantii sau, ma rog, detractorii sai (sa-i numim totusi astfel): Eminescu nu parea a fi de pe aici, de prin Balcani. De pe plaiurile dambovitene cu atat mai putin. Reprezenta, cu o formula a lui Andrei Plesu, la plecarea de la Cotroceni, un alt tip de animalitate. De moralitate, in orice caz. Intr-o tara de tejghetari, ca sa-l citez pe un redutabil polemist si pamfletar de azi, intr-o tara a lichelelor care se dau modele si „a tuturor tradarilor istorice“, cum o caracteriza un ilustru lider politic interbelic, intr-o tara cu politicieni corupti, demagogi si cu cozi de topor gata sa se vanda pe trei arginti, cu detinatori de diplome pompoase pe baza de plagiate, cu intelectuali si filozofi autoproclamati, intr-o tara unde nu inventase nimeni fie si o sfarleaza cu fofeaza, Eminescu putea fi perceput ca o stafie care tulbura obiceiurile pamantului. El trebuia, intr-un fel sau altul, sa fie inlaturat sau macar compromis. S-a incercat nu numai in timpul vietii sale, ci si in „obsedantul deceniu“, ca si in „deceniul gol“ postdecembrist. Nu s-a reusit decat partial, temporar si nesemnificativ (prin punerea sub obroc a unei parti a operei sale poetice si aproape in totalitate a celei jurnalistice), cu toate eforturile cohortelor de satrapi internationalisti si de „mititei“ de ieri si de azi. Iar asta probabil pentru ca Eminescu nu e doar farama de constiinta de sine ce ne-a mai ramas, ci si subconstientul nostru care din cand in cand se revolta. E si una dintre explicatiile rezistentei si potentarii in posteritate a mitului Eminescu. Teza lui Alexandru Dobrescu, cum reaminteam in comentariul din numarul precedent al „Culturii“, este ca Eminescu ar fi fost victima indirecta sau, cu un epitet recent incetatenit, colaterala a disputei criticilor sai cu „Junimea“, cu „Convorbirile literare“, cu Maiorescu, care il asezase pe poet in topul faimoasei „Directii noi“. Adversarii sefului Junimii ar fi lovit in acesta, indirect, prin Eminescu. Nu as vrea sa speculez neingaduit, desi opinia lui Al. Dobrescu este, si ea, o speculatie, fara indoiala fecunda, dar e limpede ca, daca asta au urmarit, au comis o grava eroare, aruncandu-se in lupta cu o superputere a condeiului in epoca. De la nivelul sau, genialul Hasdeu a intuit corect si nu a facut o asemenea gresala. El a acreditat ideea ca Eminescu, mare poet, mare constiinta, ar fi victima – in sens existential – a lui Maiorescu si a junimistilor. Necrologul acuzator-mesianic, publicat in „Revista noua“ la moartea creatorului „Odei in metru antic“, pe care l-au memorat, fie si trunchiat, generatii de-a randul care au trecut prin scoala, este definitoriu in acest sens:
„In toate epocile au fost poeti pe care flamanda saracie, pentru o ticaloasa pomana insotita de o mai ticaloasa lauda, ii incovoaie tamaitori inaintea celor puternici.
In toate epocile s-au vazut insa si firi semete, inalte, vrednice de solia ce le-a lasat-o Dumnezeu, care niciodata n-au intins mana cersetoare catre vreo marire pamanteasca, n-au intins mana cersetoare catre acei care uita ca nu saracii au spalat picioarele lui Isus, ci Isus a spalat picioarele saracilor. Asa a fost Eminescu.
Eminescu va trai, desi a murit nebun. Vor muri insa pentru vecie nenumarati intelepti care au lasat, lasa si vor lasa totdeauna sa innebuneasca un Eminescu.“
Nu importa daca impartasim sau nu acest rechizitoriu. Am vrut doar sa subliniez deosebirea dintre un Hasdeu si cei care, de frica lui Maiorescu si a incontestabilei sale autoritati, au cazut in capcana de a-l lovi, prin ricoseu, pe cel care avea sa-i invinga pentru totdeauna.
In aceasta „a doua serie“ a detractorilor lui Eminescu din secolul al XIX-lea, am recitit si articolele care se voiau, chipurile, analize ale scrierilor sale politice. I-am reintalnit pe Gr. Gellianu (?!), cu ale sale „Schite literare. Poesiele d-lui Eminescu“, publicate in 1875, in „Revista contimporana“, oponenta „Convorbirilor“..., ori pe Rienzi. Primul, care declara ca se ocupa de poet, de „imperfectiunile“ lui, intrucat: „Dintre toti scriitorii care, in timpii din urma, s'au incercat in poesie, d. Eminescu ne atrage mai cu dinadinsul privirile, pentru ca'l vedem pus in fruntea nouei directiuni“, este nu doar de o vadita rea credinta, dar si total neputincios a intelege cat de cat poezia, specificul artei lirice. Dupa ce ii citesti penibilele „analize“, iti vine sa conchizi, ca G. Calinescu despre Anghel Demetriescu (cu care Gellianu a si fost identificat, mai intai de Nicolae Iorga): ca sunt „ale unui cretin“. Cel de-al doilea pomenit mai sus, cu ironiile lui stupide, infantile, si cu umorul sau involuntar, ar putea fi calificat cu epitetul ce il sugera Nicolae Manolescu, referitor la Alexandru Grama: prost. Asemenea texte sunt de luat in considerare insa pentru a ne da seama de nivelul si atmosfera epocii, iar, din acest punct de vedere, Alexandru Dobrescu procedeaza corect retiparindu-le. In definitiv, sunt fapte de istorie literara, de istoria culturii. Ele ne fac sa ne intrebam, inca si inca o data, incotro ar fi luat-o literatura romana, cultura noastra, daca n-ar fi fost „Junimea“ si Maiorescu (de la moartea caruia, iata, s-au implinit 90 de ani)? Cele doua carti publicate de un critic, ca Al. Dobrescu, care stie sa reconstituie, sa repovesteasca („sinteza epica“ – G. Calinescu) istoria literara, ne conving, inca o data de rolul epocal al faimoasei grupari iesene.
In ceea ce-i priveste pe detractorii lui Eminescu, cei mai multi niste uitate personaje – unele grotesti – de pe o imensa scena, Al. Dobrescu ne ramane dator. Asteptam sa ni-i infatiseze si pe cei din secolul XX (pana azi). Este un angajament pe care singur si l-a luat si nu vad de ce nu si l-ar respecta.