Invitatie la tango
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura ideilor »
Autor: David Ilina
In mijlocul trotuarului, un barbat rotofei, paros si foarte bronzat, echipat cu slapi, cu ochelari de soare proptiti neglijent de scafarlie, cu pantaloni trei sferturi si maieu suflecat pana deasupra buricului (deh, caldura mare!). Ipochimenul racneste la sclipiciosul lui telefon mobil, prevazut, la randu-i, cu clapeta culisanta si acces la Internet, injura de mama si de cristosi, si-o baga, blesteama, iar si-o baga, ameninta, face spume. E capturat de ceea ce s-ar numi o convorbire privata, dar consumata dezinvolt intr-un loc public. Omul nostru e natural, „firesc“, din categoria „ce-i in gusa, si-n capusa“.
Convingerea ca nu are realitate si valoare decat interesul privat, ca nu trebuie sa ne vedem decat de propriile treburi sau afaceri, ca statul este intruchiparea raului, ca nu te poti realiza decat impotriva statului, ca legile sunt facute doar pentru „gloate“, dar nu si pentru „baietii destepti“, ca interesul general, solidaritatea, patriotismul, decenta, politetea, respectul etc. sunt relicve ale comunismului condamnat de istorie, castiga teren in constiinta tot mai multor oameni, in special a celor tineri.
In mijlocul zilei, pe postul national Radio Romania Actualitati, un cunoscut realizator (barbat trecut multisor de prima tinerete, dar care, prin ciudate exaltari juvenile ale vocii, tine mortis sa faca pe DJ-ul dezinhibat). Venerabilul abia isi stapaneste dezamagirea provocata de faptul ca alegerile din Italia au fost castigate de fortele politice de stanga si ca Romano Prodi urmeaza sa formeze noul guvern, drept care gaseste ca meritam cu totii sa fim pedepsiti. Cu o voce impovarata de sarcasm, dar si de voluptatea celui ce se simte stapan absolut al microfonului in fata unui public condamnat la nevinovata receptare, ne serveste in pripa, la sufertas, un cantec din repertoriul underground in care, inca din prima strofa, se face vorbire explicita despre „mirosul acru de pisat“. Pudibonzii expirati sunt gata sa roseasca, loviti in moalele bunului lor simt desuet de aceasta indigesta necuviinta rostita pe postul public.
In mijlocul scenei stau cativa barbati si cateva femei in pielea goala. Asa a debutat ultimul spectacol prezentat in Sala Ronda de la Centrul National al Dansului Bucuresti. Fie, ar zice cineva educat in spiritul decentei si al respectului intimitatii, dar care nu refuza chemarea la emancipare sub flamurile artei nonconformiste. Dar dansatorii acestia, nici macar placuti la infatisare, nu par familiarizati cu dansul, nici macar cu formulele ceva mai sofisticate ale limbajului coregrafic contemporan. In schimb, nu se sfiesc sa experimenteze in vazul publicului, sub numele de arta, semnificatia nemijlocit uzuala a trupului, adica a nevoilor lui fiziologice, cum ar fi aceea de a urina. E vorba de piesa intitulata Jérôme Bel, realizata de coregraful francez Jérôme Bel. Din mai multe cronici aflam ca urinarea cu pricina, in „superba“ ei naturalete si spontaneitate, s-a petrecut efectiv pe scena. Pe scena, care este nu numai o portiune distincta a spatiului public, ci chiar simbolul necontestat al acestuia. Oricat de departe am impinge ideea de emancipare, simtim ca aici e vorba de o sfidare grosolana, de o agresiune intolerabila. Referindu-se la dezgustul care i-a facut pe cei mai multi dintre spectatori sa paraseasca sala inainte de incheierea „spectacolului“, semnatara cronicii din RL scrie: „M-am simtit chiar agresata de faptul ca am fost pusa in situatia de a asista, fara voia mea, la consumarea actului fiziologic al unui strain.“
M-am servit de aceste flash -uri gazetaresti (la fel de bine as fi putut sa amintesc de disputa icoanelor din scoli, ale carei ecouri nu s-au stins inca, de chestiunea, nu mai putin delicata, a informatiilor clasificate, de recentul episod cu „tiganca imputita“) pentru a anunta tema acestui eseu: relatia dintre sfera publica si sfera privata in perioada post-totalitara. Public si privat (prin derivare, publicitate si privatitate) sunt termeni generici utilizati pentru a desemna „domenii“, „arii“, „spatii“, „sfere“ sau „registre“ relativ distincte de manifestare a vietii oamenilor intr-o comunitate istoriceste constituita. Laconismul terminologic ascunde insa o capcana semantica: avem de-a face cu acel gen de concepte aparent familiare a caror complexitate comprehensiva e direct proportionala cu frecventa utilizarii lor curente. Uzul, ca si abuzul, nu le face mai putin subtile. Altfel spus, ele sunt concepte de mare densitate ideatica, cu o incarcatura teoretica nebanuit de rafinata. Desi au fost folositi inca din Antichitate, termenii „public“ si „privat“ au cunoscut deplina consacrare teoretica abia in epoca moderna. Nu intamplator, din epoca moderna incoace, a proliferat o literatura tot mai elaborata cu privire la semnificatia termenilor mentionati, precum si cu privire la raporturile de o inepuizabila complexitate dintre ariile lor de aplicabilitate. Minti stralucite ale filosofiei, dreptului, politologiei, sociologiei, psihologiei sociale si, mai nou, din stiintele comunicarii s-au aplecat cu interes crescand asupra acestei teme, a carei solutionare s-a dovedit a avea si o miza practic-politica, nu doar teoretica, de vreme ce de ea a depins constructia ordinii de drept, politice si morale a societatii moderne. Mai aproape de zilele noastre, tema a prilejuit o polemica plina de invataminte intre sustinatorii liberalismului si cei ai comunitarismului. In plus, nu putini teoreticieni sesizeaza ca in fundalul discutiei pasionate despre public si privat se regaseste, in ultima instanta, insasi problema centrala a antropologiei – intelegerea omului, a naturii si conditiei umane. Dar tema la care ne referim este de un interes mult mai larg, care debordeaza cercul „specialistilor“. De la o vreme, sub impulsuri si motive dintre cele mai diferite, chestiunea raportului dintre public si privat starneste si la noi vii discutii, lucru absolut firesc si oportun pentru o tara abia iesita din izolarea proprie regimului penitenciar al dictaturii si care, in noua ipostaza de membra a UE, trebuie sa se remodeleze in matricea civilizatiei de profil european.
Ideea pe care ma incumet s-o apar in eseul de fata poate fi formulata astfel: ar trebui sa ne ingrijoreze nu numai intruziunea arbitrara a puterii publice in viata privata, controlul statului asupra individului, ci si disolutia vietii publice, in special sub asaltul agresiv al recuperarii privatitatii. In subsidiar, sustin ipoteza ca modul defectuos, excesiv al afirmarii dreptului persoanei la viata privata explica in buna masura precaritatea si uratirea vietii publice de la noi. Am in vedere, in esenta, macularea, compromiterea, agresarea vietii publice ca efect al unei recuperari lacome sau al unei reinventari anarhice a privatitatii. Nu e vorba doar, si poate nici macar in primul rand, de fenomenul politico-economic – netransparent, abuziv si fraudulos – al privatizarii resurselor, de balbaielile si abuzurile legate de retrocedari si alte masuri reparatorii in chestiunea proprietatii, de caracterul pradalnic al administrarii avutiei publice, de raptul prin care s-au cladit peste noapte averi sfidatoare, desi aici se afla fundamentul obiectiv al intregului proces. E vorba mai ales de punerea in circulatie si sedimentarea anumitor atitudini si valori ce izvorasc dintr-o intelegere gresita a raportului dintre sfera publica si sfera privata a vietii. Convingerea ca nu are realitate si valoare decat interesul privat, ca nu trebuie sa ne vedem decat de propriile treburi sau afaceri, ca statul este intruchiparea raului, ca nu te poti realiza decat impotriva statului, ca legile sunt facute doar pentru „gloate“, dar nu si pentru „baietii destepti“, ca interesul general, solidaritatea, patriotismul, decenta, politetea, respectul etc. sunt relicve ale comunismului condamnat de istorie, castiga teren in constiinta tot mai multor oameni, in special a celor tineri.
Parazitarea sferei publice de catre interesul privat, transformarea spatiului public intr-o arena a manipularii si a luptei pentru putere a diferitelor grupuri de interese private compromit nu numai civilitatea spatiului public, ci si valoarea emancipatoare a functionarii vietii private, caci, din pacate, aceasta din urma a mers in directia edificarii unei privatitati inchise, definita prin recluziune si orgolioasa autarhie. Nu intamplator anumite anchete vorbesc despre fenomene grave ca autismul moral, pierderea respectului de sine, solitudinea, insingurarea, salbaticirea moravurilor, in care isi au radacinile, deopotriva, tendintele de agresivitate si de suicid. Or, este stiut ca o corecta reprezentare de sine nu poate fi obtinuta monologal, ci doar prin interactiunea si dialogul cu ceilalti. Ne retragem in nisa vietii private pentru a „digera“ influentele mediului social, pentru a ne „linge“ ranile sau pentru a „savura“ darurile primite de la ceilalti, pentru a ne reface „bateriile“ viitoarei interactiuni. Abia in spatiul public ne definim identitatea si capatam, eventual, ravnita ei recunoastere.
In definitiv, fata de cele semnalate mai inainte, s-ar putea spune ca era de asteptat ca, dupa atatea decenii de inregimentare colectivista, care a generat pervertirea si, in buna masura, anihilarea vietii private, concomitent cu mistificarea ideologica, controlul politic si golirea de continut a vietii publice, sa fim martorii unor reasezari dramatice in privinta raportului celor doua sfere. In anii dictaturii, ani puternic marcati de conformism, privatitatea a fost in mod constant reprimata si, tocmai de aceea, ea a fost experimentata ori consumata cel mult in clandestinitate (sa ne amintim, bunaoara, de circulatia pe sub mana a revistelor, romanelor si mai ales a casetelor video in perioada in care programul national de televiziune fusese confiscat de partidul unic in scopuri propagandistice). Prabusirea brusca a controlului generalizat, practicat de regimul totalitar, i-a aruncat pe oameni in valtoarea libertatii, a unei libertati ce nu parea sa aiba limite. Mai nou, absorbiti rapid in iuresul globalizarii, beneficiind deja de triumful noilor tehnici de comunicare, foarte multi oameni resimt din plin largirea ariei de afirmare a privatitatii, inclusiv ivirea unui nou spatiu pentru eventuala lor interactiune publica: spatiul virtual. Toate acestea i-au luat insa pe multi prin surprindere, i-au gasit nepregatiti. Dezorientarea, graba, exagerarile, abuzurile erau cumva firesti. Atat in faza initiala, inaltatoare si plina de patos a cuceririi libertatii, cat si in faza ulterioara, cinica si pragmatica a cuceririi puterii (viziunea despre cele doua faze ale revolutiei ne este propusa de A. Michnik) asistam la manifestarea navalnica, oarecum inevitabila, a exceselor.
Problema e ca suntem si acum, la aproape doua decenii de la prabusirea comunismului, departe de starea de echilibru si de calm ce ar trebui sa prevaleze in relatia dintre public si privat, chiar daca niciodata nu vom putea trasa o linie de demarcatie clara si definitiva intre aceste sfere. Desi au fost facute oarecari progrese (structurarea unei societati civile pluraliste, aparitia unei prese libere si independente, initierea unor dezbateri publice in cadrul grupurilor de dialog social, consultarea plebiscitara a publicului, alegeri democratice, functionarea opozitiei politice etc.), suntem departe de configurarea unei vieti publice animate de spirit si angajament civic, in care autonomia noastra ca persoane private sa-si afle inflorirea cuvenita. Multi dintre noi resimt dureros contradictia prezenta inca in relatia dintre public si privat. Fara sa se bizuie neaparat pe date riguroase, rezultate din vreo investigatie sociologica, fiind vorba mai degraba de o simpla perceptie subiectiva, tot mai multe persoane observa cu naduf indiferenta crescanda a oamenilor pentru problemele de interes general, care tin de ceea ce obisnuim (sau eram invatati) sa numim binele comun sau public. Poate pentru ca ei constata neputinciosi cum politicienii de ocazie fac din institutiile publice instrumente ale chivernisirii lor particulare sau ale rafuielii orgoliilor lor bolnave, in vreme ce mediul natural, sanatatea, educatia, patrimoniul cultural national se degradeaza vazand cu ochii; pentru ca se simt oripilati de haosul si arbitrariul instaurate in numele unei libertati bezmetice, anarhice, astfel incat bogatia se distribuie nu dupa merit sau efort, ci dupa iuteala de mana si tacerea cumparata a autoritatilor; pentru ca sunt tot mai scarbiti de triumful obrazniciei si mitocaniei ce se revarsa pe toate canalele mediatice, de exhibitionismul fitosilor cu bani, dar si tot mai ingrijorati de polarizarea economica a societatii, de prabusirea ei demografica.
Prezint o imagine poate cam sumbra a realitatilor de la noi, dar toate acestea se consuma efectiv in spatiul public. Un spatiu invadat si hacuit de bunul plac privat, in cardasie cu functionari corupti; un spatiu in care aproape toata lumea face valuri dupa cum o taie capul sau i-o cere punga, in care se consuma nesanctionate toate abuzurile, excentricitatile si obrazniciile posibile, un fel de cazan aburind in care se pot spala orice fel de rufe, daca ar fi totusi sa se mai spele ceva (in afara de banii murdari). Un spatiu al exhibitionismului fara frontiere, al reality show-ului, al uitatului pe gaura cheii, al nasterii in direct, toate acestea combinate cu manelismul de buric si cu frenezia tampa a facatoarelor de minuni, care isi umfla punga pe seama disperarii si credulitatii oamenilor sarmani ori lipsiti de discernamant. Un spatiu al brutalitatilor: de la mineriade la violenta de nestapanit de pe sosele; de la injuraturile si obscenitatile cele mai ofensatoare, rostite in gura mare in locuri publice, la invazia dezgustatoare a pornografiei etalate la vedere; de la reglarile de conturi cu sabii ninja si topoare intre grupari interlope sau intre gastile de cartier la incendierea si devastarea stadioanelor de catre ultrasi dornici de razbunare; de la teroarea decibelilor din spatiile comune ale habitatului la inmultirea furturilor si accentuarea insecuritatii stradale; de la agresarea profesorilor de catre derbedei scolarizati cu forta sau de catre unii parinti nervosi ai acestora la jignirea, bruscarea sau chiar molestarea jurnalistilor. In fine, un spatiu sufocat de pseudo-evenimente, de distractii ieftine, de obscenitati tolerate, in care dezbaterea serioasa, bazata pe argumente rationale, este inlocuita cu sarcasmul, batjocura si invectiva.
La modul fundamental, ne lipseste cultura bunei convietuiri sau cultura civica, deprinderea comunicarii rationale puse in slujba identificarii si apararii unor valori comune. Viata publica de la noi, in multe din elementele si straturile ei, este nesanatoasa, insalubra si vicioasa. Nu pierd din vedere faptul ca, in societatea moderna democratica, sfera publica este eterogena, stratificata si ca mobilitatea ei merge mana in mana cu dinamica sociala, dar cred ca unele remarci de ordin general raman valabile. Astfel, s-a trecut de la discursul mincinos-propagandistic despre „unitatea de monolit a poporului in jurul partidului“ la constatarea amara ca romanii formeaza cel mult o populatie, o colectivitate neinchegata, gelatinoasa, neunita de valori fundamentale, cu functie identitara si, in cel mai bun caz, agregata doar de conjuncturale vitregii ale istoriei. Cel mai adesea ne constituim (mult prea lejer) intr-un public de ocazie, nereflexiv, animat de curiozitati primare, un public spectator, care mimeaza angajarea, asemenea celui racolat pe bani la emisiunile de divertisment ale televiziunilor, un fel de adunatura care trebuie sa aplaude, sa jubileze, sa fluiere, sa huiduie, sa se legene sau sa danseze in ritmul unei muzici saltarete, la comanda regizorilor de platou. Prin urmare, o multime labila, tocmai de aceea si debila, incapabila sa se uneasca intr-un proiect constructiv pe termen lung. De aici, ni se spune, ramanerea noastre in urma, defazajul Romaniei in raport cu lumea civilizata. In acest climat hain al traiului bazat pe infulecare si tupeu, al domniei bunului plac si al lipsei de solidaritate nu e de mirare ca multi incearca pe cont propriu o solutie existentiala disperata, egoista si meschina, chiar salbatica, ocolind regulile elementare ale bunei convietuiri, decenta, politetea, respectul pentru binele comun. In aceste coordonate ale dezagregarii nu exista insa viitor – nici individual, nici colectiv.
Ne aflam, prin urmare, sub exigenta reconstructiei sferei publice, dar in consens cu valorile democratiei, ale civilizatiei de tip occidental, care incorporeaza principii specifice: al laicitatii, al pluralismului centrilor de opinie si de modelare a gustului public, al tolerantei si solidaritatii, al respectului libertatii si demnitatii umane.Va trebui sa intelegem ca aceasta nu este doar sarcina statului, a autoritatilor publice, ci a publicului constient de sine, de puterea pe care i-o confera libertatea si propria sa vointa de civilizatie, ca o conditie fundamentala a prezervarii libertatii. Sansele noastre par legate de ceea ce J.Habermas numea „ratiunea comunicativa“. Pentru a dansa tangou e nevoie de doi, de o pereche; la fel si pentru ratiune. Ratiunea nu e deja constituita si atasata in mod natural omului solitar, ca un fel de rucsac de care nu se mai desparte pe parcursul calatoriei care este viata. Ratiunea se afirma propriu-zis abia in actul comunicarii. Trebuie sa invatam sa comunicam. Nu doar in familie, in sala de clasa sau in amfiteatru, la club sau in cenaclu, la televiziune, pe forum sau in parlament, ci chiar si pe marea scena a lumii. Sfera publica trebuie gandita nu numai ca loc al intalnirilor protocolare, al modelarii bunului-gust, al jovialei cordialitati, cat mai ales unul in care inviolabila libertate individuala ar putea fi armonizata cu irepresibila solidaritate sociala.