Cateva reflectii despre replierea Bisericii Catolice in fata lumii
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
In ultimele zile, presa este plina de stiri de la Vatican. Doua documente pontificale: motu proprio „Sumorum Pontificum“ al Papei Benedict al XVI-lea si documentul „Raspunsuri la cateva chestiuni cu privire la doctrina despre Biserica“, al Congregatiei despre Doctrina Credintei, au fost subiect de stiri si de comentarii.
Bisericile s-au golit. In acest timp, numarul vocatiilor sacerdotale si monahale a fost si este in continua crestere. Acolo unde bisericile sunt relativ pline, mesajul clar si categoric al Bisericii a fost inlocuit deseori cu predici soft, cu un mesaj lejer, de Crestinism fast food.
Doi pasi inapoi, pe drumul relativismului
Primul document repune in drepturi (fara insa a afecta modificarile de dupa Conciliul Vatican II) Liturghia tridentina, cu frumoasa ei traditie liturgica si muzicala. Al doilea document este o reafirmare a invataturii traditionale despre unitatea si unicitatea Bisericii.
De cand conducator suprem al Bisericii Catolice a devenit Papa Benedict al XVI-lea, Catolicismul se afla evident pe un nou drum, acela al asumarii si afirmarii categorice a propriei sale identitati in fata relativismului contemporan. Se poate spune, din multe puncte de vedere, ca pontificatul lui Benedict al XVI-lea este unul de repliere. Deschiderea catre lume a Bisericii de dupa conciliul Vatican II a fost de multe ori prost inteleasa. Un duh prea lumesc s-a facut simtit in Biserica, iar ceea ce fusese inteles doar ca un mijloc pastoral (deschiderea catre lumea contemporana) a fost transformat, de multe ori, in scop in sine.
Relaxarea pastorala a Bisericii Catolice a facut-o fragila si sensibila la diverse atacuri venite din partea societatii. Dihotomia Biserica-lume, existenta inca din momentul aparitiei Crestinismului, nu a putut fi depasita, insa Catolicismul a avut de suferit infrangeri succesive in lupta cu societatea contemporana.
Bisericile s-au golit. In acest timp, numarul vocatiilor sacerdotale si monahale a fost si este in continua scadere. Acolo unde bisericile sunt relativ pline, mesajul clar si categoric al Bisericii a fost inlocuit deseori cu predici soft, cu un mesaj lejer, de Crestinism fast food. Muzica gregoriana a fost inlocuita cu parade rock, Liturghiile au devenit mai „lejere“, pentru a satisface gustul si confortul credinciosilor. Teologia catolica a fost supusa la randul ei presiunilor relativismului si neomarxismului contemporan. De la extrema politica a preotilor comunisti din America latina (asa-numita „teologie a eliberarii“) pana la teologii feministe sau ale homosexualitatii, toate s-au regasit intr-un efort de subminare a Traditiei catolice.
Ecumenismul, efortul tuturor crestinilor de a reface unitatea Bisericii, a devenit mijlocul prin care diverse forme de relativism si de laxism teologic au incercat sa patrunda in Biserica. Catolicii incep sa nu mai inteleaga de ce este bine ca ei sa fie catolici, din moment ce lutheranii sau diversii neoprotestanti, supusi unor norme de credinta mai putin riguroase decat cele catolice, sunt la fel de buni frati crestini ca si ei.
Dialogului ecumenic i s-a adaugat si dialogul inter-religios. Toate religiile au devenit „minunate“, dialogul inter-religios transformandu-se intr-o forma curioasa si anormala de multiculturalism teologic.
Despre viziunea noului pontif
Papa Benedict al XVI-lea are doua calitati care il fac sa reziste foarte bine atacurilor si tentatiilor lumii recente. In primul rand, este un teolog serios si riguros, trecut prin experienta conciliului Vatican II, prin experienta profesoratului dar, mai ales, prin aceea de „mare Inchizitor“ al Bisericii Catolice (Prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei). Apoi este un om care nu are nimic de pierdut, ci numai de castigat (in fata lui Dumnezeu, desigur) prin afirmarea clara a ceea ce crede.
Ca om trecut prin experienta de Prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei (cunoscand astfel patologia credintei, cum i se confesa acum cativa ani unui jurnalist), Papa Benedict al XVI-lea a ramas cu un acut simt al nevoii de a asuma si de a propune rigurozitatea credintei, ca opozitie fata de un relativism care, in loc sa propuna adevarul, propune schizofrenia.
Cine se simte jignit
Cele doua documente emise de curand se inscriu pe logica acestei replieri a Bisericii in fata provocarilor postmodernitatii. Prin motu proprio despre Liturghia tridentina, Papa redeschide portile inspre revenirea si inspre asumarea traita a Traditiei crestine, concept aflat in opozitie cu orice viziune postmoderna asupra lumii. Liturghia latina, in masura in care, incet, incet, va fi repusa in drepturile sale, nu va reda demnitatea liturgica si istorica Bisericii Catolice, dar va facilita, prin influenta, si redarea demnitatii ritului latin ordinar, cel de dupa Conciliul Vatican II.
Al doilea document, cel al Congregatiei pentru Doctrina Credintei, clarifica pozitia pe care teologii catolici trebuie sa o aiba fata de propria lor Biserica, dar si fata de celelalte Biserici si comunitati crestine necatolice.
Documentul a suparat cam tot spectrul confesional crestin. Desigur ca nici unei comunitati ecleziale protestante sau neoprotestante nu i-a convenit sa afle ca de fapt Roma nu ii recunoaste, pe baza unor argumente teologice serioase, statutul de „Biserica“. Mai mult ca sigur, dialogul ecumenic va cunoaste o perioada de stagnare, benefica insa pentru ambele parti. Spiritul relativist, lipsa rigorii teologice si atmosfera multicultural-pasunista a dialogurilor ecumenice nu faceau in nici un caz bine cauzei unitatii tuturor crestinilor.
Bisericile Ortodoxe s-au suparat ceva mai putin. Era si firesc sa se intample astfel, in contextul in care discursul pe care Biserica Catolica si-l asuma in acest moment este propriu si Bisericilor Ortodoxe.
De altfel, Roma nu neaga dimensiunea ecleziala a Bisericilor Ortodoxe, ci doar nedeplina comuniune a acestora cu celelalte Biserici locale ce alcatuiesc impreuna, sub conducerea lui Hristos si sub vicariatul Papei, Biserica Crestina. Intrebarea a patra din document este dedicata chestiunii Bisericilor Ortodoxe, mesajul fiind substantial acelasi cu cel al conciliului Vatican II si al documentelor produse de dialogul dintre catolici si ortodocsi pana in acest moment.
Reconcilierea ecumenica
In fapt, aceasta intoarcere la rigoare va ajuta, paradoxal, dialogul cu Bisericile Ortodoxe. Cea mai riguroasa si mai conservatoare Biserica Ortodoxa, cea rusa, remarcata mai inainte vreme pentru rezerva si raceala ei fata de pontificatul si opera ecumenica a lui Ioan Paul al II-lea, iese acum in evidenta printr-o deschidere fara precedent fata de omul si fata de pontificatul Papei Benedict al XVI-lea.
Benedict al XVI-lea, prin seriozitatea sa, prin atasamentul sau fata de Traditie (un observator atent al pontificatului sau va putea urmari cum modelele propuse de Papa credinciosilor catolici sunt mari Sfinti Parinti ai Bisericii Crestine, iubiti si de ortodocsi), este, paradoxal,... ortodox. Chiar si atunci cand afirma o doctrina in care se gaseste in evidenta polemica cu ortodocsii, el, vorbind practic aceeasi limba cu acestia, gaseste multa intelegere si dispozitie spre dialog.
De altfel, un anume heirupism de tip postmodern, care tinde sa rezolve lucrurile la modul superficial, este strain Papei si Curiei de la Roma, asa cum este strain si ortodocsilor. Si Papa, dar si ierarhii ortodocsi sunt constienti ca drumul spre refacerea comuniunii depline nu este unul usor si scurt, necesitand multa munca si multa atentie. Dar ei mai sunt si constienti ca unitatea crestinilor nu se poate regasi decat in „Duh si Adevar“.
Catolici si romano-catolici
Nu as putea incheia fara sa ma gandesc cu amuzament la diversii prezentatori, jurnalisti si comentatori media care au preluat stirile despre cele doua documente pontificale infatisandu-le intr-o maniera din pacate prea specifica mass-mediei romanesti: ieftin-senzationala si lipsita de cultura de specialitate.
In speranta ca articolul de fata va fi citit si de jurnalisti, inchei cu o mica „lectie“ de teologie.
Biserica Catolica nu este unul si acelasi lucru cu Biserica Romano-Catolica. Biserica este una, fiind insa alcatuita din mai multe Biserici locale (numite de catolici: Biserici sui juris, iar de ortodocsi Biserici autocefale). Biserica Romano-Catolica este doar una (si cea mai mare) dintre Bisericile sui juris din Biserica Catolica. In aceeasi masura de catolici sunt si greco-catolicii, si siro-malabarezii catolici, si armenii catolici...
De aceea, utilizarea expresiei „Biserica Romano-Catolica“ este improprie atunci cand se face referire la documente sau actiuni proprii intregii Biserici Catolice.