Nostalgia unei dictaturi
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Imi permit sa fac o derogare de la norma rubricii de fata pomenind aici un excelent interviu din „Adevarul“ cu „Doamna care aducea desenele inainte de ’89“: eminenta realizatoare a neuitatelor emisiuni din ciclul „Gala desenului animat“, doamna Viorica Bucur, profesionist de mare clasa, si „arhiva“ imperisabila a unui domeniu din care stie tot si inca ceva pe deasupra! Cu distinsa doamna, o mana de om plesnind de inteligenta, ebulitie si energie, ma mai intalneam in zilele agitatei primaveri a lui ’90 nimerind in lumea pestrita a Pietei Universitatii de atunci, apoi i-am pierdut urma pana acum, cand o regasesc in interviul luat de Florentina Stoian pentru „Adevarul“. Devin nostalgic, iau drumul inapoi, cu mult inainte de ’90, cand televiziunea cu „program redus“ evada din grila obligatorie prin cateva ferestre urmarite cu sufletul la gura: in afara de „bulgari“ pe care-i furam fiecare cum puteam, postul public romanesc ne dadea momente antologice si infinit reconfortante cu marele si tristul comediant Toma Caragiu, reluarile din Caragiale cu inegalabilele distributii ale epocii Sica Alexandrescu, spectacolele de inalta clasa ale lui Bocanet si, cu o regularitate pe cat de exemplara, tot pe atat de miraculoasa, „galele desenului animat“ ale Vioricai Bucur, adevarate insule misterioase in care fiecare Robinson regasea gustul vietii si se simtea fericit. Despre culisele acestor „insule“ ce ne faceau fericiti este vorba in interviul cu Viorica Bucur, culise pline de evenimente absurde si decizii imprevizibile, unele comice, altele grotesti. Dintre cele din urma facea parte, bunaoara, „taierea“ animalelor din desene animate: „Sa tai animalele din filmele de animatie, asta era o tampenie!“. Spre sfarsitul anilor ’80 asistam si la „uciderea“ celebrului motan Arpagic din volumul pentru copii al Anei Blandiana. Ce vremuri! Ceva mai inainte era s-o pateasca si omuletul lui Gopo: „Mi-aduc aminte ca pregatisem, la un moment dat, o emisiune cu Gopo, pentru 23 August. Aveam si o prezentare frumoasa, luasem dintr-o declaratie de-a lui din cartea «Filme, filme, filme», in care spunea ca l-a descoperit pe omuletul lui printre acei pacatosi pictati in pridvorul Manastirii Govora, la Judecata de Apoi. Ma trezesc cu un telefon, cand mi-e lumea mai draga, ca pica emisia, trebuie remontat, ca am pronuntat cuvantul manastire. Nu mai aveam voie nici macar sa spun manastire, se ajunsese la o absurditate ingrozitoare. Eu cand ii aud pe oamenii acestia ca il regreta pe Ceausescu si epoca aceea…“ Epoca aceea dispunea de o garnitura solida de fapturi care se ocupau intens cu ghicitul in stele si in carti: insi plini de zel care se chinuiau din greu si chiar izbuteau sa ghiceasca ce-ar putea sa-i placa ori ce i-ar displacea lui Ceausescu. Zelosii ghicitori imaginau insa si destule vise pe care dictatorul nici nu le avea… Respectand „adevarul istoric“, Viorica Bucur vorbeste in interviul sau despre o epoca de aur a desenului animat din timpul dictaturii comuniste, despre minunata invazie Disney pe micul ecran, despre scoala ruseasca de desene animate, despre desenele animate ale bulgarilor si ungurilor, si ele de o calitate neatinsa in cele ce au urmat. Ce a urmat ? „Generatia anilor ’90 – spune Viorica Bucur – mergea pe Sandy Bell si pe Testoasele ninja. Iar acum sunt multi copii care nici nu stiu de Disney. Ei sunt cu desenele astea, Manga, nici nu mai stiu cum le spune… Adevarul e ca nu prea ma uit, dar ce vad… Mi se par foarte apropiate de jocurile de calculator, foarte galagioase. E drept ca acum oferta e mult mai mare. N-as mai putea sa fac acum gala desenului animat, ar insemna sa o compromit, pentru ca toti au ramas cu nostalgia a ceea ce era. Epoca era alta. Acum oferta e foarte mare si din pacate canalele astea dau desene animate la kilogram. Adica, unele sunt chiar niste oribilitati, nu fac decat sa distruga gustul copiilor. Absolut oribile. Si de o violenta ! Grafic n-au nimic: sunt o animatie din asta primitiva. Sigur ca a evoluat si animatia, dar nici chiar in halul acesta!“ Sigur, orice evolutie ne face nostalgici si ne intoarce la Fr. Villon : „Où sont… ?“ A fost odata ca niciodata, minunata, irepetabila emisiune „Gala desenului animat“: a fost pe timpul dictaturii, o neuitata dictatura a desenului animat si a bunului-gust intruchipat stralucit de Viorica Bucur.
O iubire de ordin metafizic
Ramanand pe teritoriul „Adevarului“, sa semnalam fragmentul din romanul „Nebuna dorinta de a dansa“ de Elie Wiesel (trad. Doru Mares), propus de „Adevarul literar si artistic“. Intr-un cuvant inainte, Andreea Rasuceanu ne previne ca „in interpretarea romanului lui Elie Wiesel nu analiza problemei evreitatii, extrem de delicata inca si astazi, ar trebui sa primeze, ci sublinierea valentelor acestei iubiri de ordin metafizic“ si ca, in definitiv, romanul „vorbeste inainte de toate despre o experienta universala a eliberarii, despre exercitiul mantuitor pe care il presupune anamneza, despre relatiile profunde care se pot intemeia intre oameni, si abia in subsidiar despre drama cumplita declansata de Holocaust care a mutilat iremediabil sufletul evreiesc.“ Autoarea comentariului insista asupra acestui unghi de lectura si recomanda „dimensiunea general umana a cartii“, dimensiune ce face mesajul ei perceptibil oricarui tip de cititor.