Agentii haosului
articol aparut in Cultura, nr. 81 din 2007-07-19» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Seceta sau ploaia, vantul, furtuna si grindina, lumina sau intunericul, orice anotimp si orice stare meteorologica, victoriile intamplatoare sau catastrofele nu pot diminua ura intretinuta cu energie, pe toate lungimile de unda, de catre niste oameni incapabili sa existe in absenta acestui detestabil sentiment. Pentru ca, in afara de ura, intriga si demagogie ei nu au ce sa ofere. Prostia si impostura nu pot fi discrete, ura nu poate fi intretinuta fara o necontenita inversunare; ele nici nu se lasa descurajate; au o neobosita ambitie de a fi mereu omologate. Avem politicieni numarul 1, numarul 2, numarul 3, s.a.m.d, si, in aceeasi ordine, intelectuali, scriitori, actori, anticomunisti, luptatori pentru orice cauza lucrativa. Nu conteaza ce au sustinut ieri sau ce si cat au primit de la stapanii precedenti, important ramane momentul, ce si cat primesc acum, caci pentru ei viata este un prezent continuu, din care memoria este, se subintelege, exclusa. Altfel nu ar fi posibil sa urasca azi ceea ce ieri iubeau cu intensitate. La noi, treptat, acestia – sa le spun agenti ai haosului? – au reusit sa privatizeze totul, pana si democratia. Caci nu toti pot fi democrati. In viziunea lor, democratia este un club inchis si pentru a intra \n randul „selectilor“ neamului ai nevoie de o aprobare pe care nu oricine ti-o poate da. De obicei, cine nu este capabil sa propuna un proiect, o directie, isi aroga dreptul de a da certificate si lectii de morala si, mai ales, sa faca diverse clasamente care, de obicei, incep cu ei. Se poate trai in imprejurari dificile cand iti cunosti adversarii, cand le stii obsesiile si regulile pe care le impun celorlalti, dar e aproape imposibil de trait in haos. Caci acesta este cuvantul ce exprima intocmai realitatea timpului nostru. De fapt, ce poate fi normal in haos? Sa maresti pensiile, sa asiguri minimumul necesar unor milioane de oameni care au dus greul acestei tari in anii chinuitori ai regimului trecut este o decizie politica obligatorie. De unde scoatem banii nu era tocmai intrebarea ce trebuia strigata. Pentru ca nimeni nu s-a indignat nici cand hotiile erau strigatoare la cer, nici cand s-a vandut mai totul sub pretul real. Si tot despre interesele si despre viitorul tarii era vorba. Pensionarii de azi, in imensa lor majoritate, au muncit in regimul trecut pe niste salarii de nimic, au suferit toate privatiunile si, in pofida lor, au reusit sa tina cat de cat pasul cu lumea si sa restabileasca legatura cu trecutul nostru, cu istoria cea adevarata. Tot ei au facut sacrificii enorme pentru ca, in ciuda Cortinei ce ne separa de lume, sa cunoasca ritmurile timpului si sa-i invete pe cei multi ce trebuie sa strige pe baricadele Revolutiei. Sigur, viata pensionarilor este in urma, nu mai au timp sa astepte, ei au acum nevoie de hrana; medicamentele, in general foarte scumpe, trebuie cumparate acum. Probabil ca cei ce detin cu adevarat puterea, nu au riscat nimic niciodata si nici nu au lasat impresia ca i-au fost draga vreuna din ideile pentru care a curs atata sange. Daca tot n-au facut nimic atunci cand era foarte greu sau au facut ceva, despre care inca nu se scrie, s-ar fi cuvenit sa mediteze cu mai multa responsabilitate asupra regimului trecut pe care, de altfel, l-au condamnat cu atata vehementa. Exista legi si masuri ce trebuie luate cu bun-simt, fara scandalul si mizeria ce insotesc de obicei orice gest politic. Si, desigur, fara fudulie si fara dialoguri penibile purtate doar pe micile ecrane cu gandul numai si numai la sondaje.
Experienta arata ca uneori pierzi chiar si atunci cand acestea iti dau certitudinea ca ai adunat toate punctele necesare victoriei. Pe de alta parte, si oamenii pot fi inselati uneori cu usurinta, dar nu vreme indelungata. Si e bine sa nu uitam un adevar care l-a obsedat cu multi ani in urma pe Erich Fromm, si anume, ca o natiune sau un grup oarecare „supuse si exploatate mult timp, reactioneaza intotdeauna fie prin apatie sau printr-o pierdere de inteligenta, de initiativa si de indemanare,“ fie „concentrand in ele insele asemenea forte de ura si de distructivitate, incat pot sfarsi cu guvernantii, cu sistemul si cu propria lor persoana“. Istoria ne-a ajutat sa cunoastem nemijlocit acest adevar, iar daca se intampla ce se intampla, este pentru ca am uitat lectiile ei grave, spaimele si convingerile de atunci, acceptand povestile altora si nu adevarurile pe care le-am trait noi insine. In buna traditie, nu am dus nimic la bun sfarsit, ne-am obisnuit cu impostorii care, impreuna cu suita lor de profitori, acrediteaza ideea ca sunt unici, fara adversari si de neinlocuit. Ei stiu sa exploateze mostenirea trecutului, slabiciunile oamenilor, dorintele lor cele mai intime si sa cultive sub aripa noilor partide ceea ce Elias Canetti numea „credinciosul de tip soldat pentru care batalia este expresia cea mai precisa a vietii…“ Din pacate, nimeni nu a vazut vreodata prosti modesti sau mediocri modesti, prosti sau mediocri generosi, cu bun-simt, capabili sa propuna sau macar sa apere din convingere vreo idee. Ei nu au convingeri, ci interese. Prostii se propun doar pe ei insisi, dar pana sa-si tradeze substanta timpul trece in favoarea lor.
Mai zilele trecute, cu talonul de pensie in mana, un domn cu o fata greu de uitat, brazdata de riduri adanci, ca un desert chinuit de seceta, mi s-a adresat, de parca ar fi depins numai de mine sa-i curm fie si o parte din durere: „La ce mi-a folosit ca am stat atunci in noptile acelea din decembrie la Intercontiental riscandu-mi viata? Petrolul tarii ii apartine acum lui X, gazul, lui Y, iar fabricile si pamantul sunt proprietatea lui Z si K?“ „ Ai dobandit libertatea de a striga aceste lucruri,“ am incercat sa-i raspund. „Si cui ii pasa de strigatul meu? Cine ma aude?“ „Daca nu suntem auziti este si vina noastra, pentru ca ne-am delegat raspunderea unui sef sau unui grup, renuntand prea repede si fara prea multa precautie la libertate.“ Fromm se intreba daca nu cumva exista „o satisfactie trainica a supunerii“? Chiar si pentru cei fara un interes deosebit pentru mecanismele sociale sau ale profunzimilor psihicului uman, raspunsul este usor de banuit. Cunoasterea acestor taine poate da substanta libertatii, poate fi o garantie pentru viitorul ei. Dar asa cum vorbim astazi despre pensii, despre nevoi stringente, tot astfel va trebui sa vorbim foarte curand despre scoala si despre sanatate daca vrem cu adevarat sa existam, sa nu devenim, „enoriasii“ nu stiu carui paranoic. Sau ai vreunui creator de haos, convins, pe deasupra, ca are contract cu eternitatea.