Buchiile scolii
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Se spune ca, pentru copii, tentatia inceputului scolii este un miraj. Nu-mi amintesc sa ma fi incercat o astfel de pornire. Libertatea curtii si a maidanelor ma dominau. Ai mei au incercat si gradinita. Era aproape de casa, in spatele „Scolii Gimnaziale Nr.2“. O casa placuta, bine ingrijita, cu rasaduri de flori ce parca invadau cateva alei si un scuar de joaca. M-a speriat de la inceput ideea orelor fixe, statul cuminte si mai ales in uniforma bleu. Un fel de rochita, cu guleras alb, la gat. Apoi, prezenta educatoarelor, cu pretentiile lor de lectii, ma enerva. Si nu avem astampar. O avusesem zi de zi pe Nasa Nuta, femeie superioara si suficient de… prea autoritara. Care, pana ne-am facut mari, a stat mai mult cu noi si foarte putin la Berca lui Nasu’ Fanel. Ea ne plimba mereu, cu pensulele si cartile dupa noi. O luam pe la „Moara lui Baronide“, scrutam iazul si lunca Ialomitei, ne aseza sub ruinele domnesti. Acolo incepea cu noi cea mai pura educatie de comportament si de iubire de neam. in comparatie, orele din incaperile gradinitei pareau un calvar. Nu puteam sa stau mai mult cu mainile la piept, cum erau regulile, si sa ma obisnuiesc cu ridicarea a doua degete pentru a spune ceva. Asa ca am fugit repede.
Sigur ca scrisul pe tablita si primele socoteli, pe care eu le faceam din cap, o cam deranjau pe doamna invatatoare. Ma reclama des, iar maica-mea ma controla, in taioarele elegante si, obligatoriu, palarie englezeasca.
S-au incercat cateva readuceri, doar de maica-mea. Dupa care, Nasa Nuta a categorisit ca „ale sunt niste imbecile, distrug copilul“. Nenea George a aprobat imediat si decizia a fost luata:
– Lasati rasfatatul in pace. il mai invata ale si vreo poezie de-a lor si ma obliga sa-i astup gura mititelului. Nu va dati seama ca astia de la Rasarit vor sa distruga tot ce-i al nostru. Trebuie sa rezistam, asa a fost mai mereu. Si pana la sapte ani, varsta sorocului inevitabil, am ramas cu oracaielile, latratul curtii si lectiile unice ale matusilor. De scoala, dar si de scandal. Ce vreti, guri de Targoviste. Tata nu se amesteca. Pleca dimineata, in zori, ne saruta in somn, si se intorcea spre noapte, amarat, murdar de ulei, dar mereu cu o vorba buna pentru casa. Se spala si, cand ne asezam cu totii la masa, era o fericire. Se glumea, mancam bine. Lila, care conducea ca sefa contabila panificatia orasului, acoperea nevoile financiare. Am prins si marmelada pe paine, aveau un farmec al lor. Am aflat curand ca, dimineata si seara, tata facea naveta cu un asa-zis autobuz pana la Viforata, botezat „sicriul mortii“. Asa erau vremurile. Nici dupa aceea n-a fost pentru el mai usor. Dupa ce a fost primit, in 1958, dupa zece ani la munca de jos, in avocatura, facea zilnic drumul greu al tribunalului. Iar de doua ori pe saptamana, cand avea recursuri, pleca si venea de cu noapte, cu ocazie sau cu trenul infernal, ce oprea o ora la Mija, la Tribunalul Judetean de la Ploiesti. Avea in sange educatia, obligatia si responsabilitatea muncii.
in prima zi de scoala, cu acea lumina unica de jumatate a lui septembrie, m-a luat de mana si m-a purtat in prima mea clasa. La „Ienachita Vacarescu“, unde am si terminat liceul. in clasa intai, am inceput in prima incapere a parterului, din dreapta. Si am terminat a unsprezecea la etaj, in ultima. intre timp, am trecut prin mai toate incaperile de curs si chiar prin podul liceului. Unde, pe la doisprezece-treisprezece ani, din teribilismul varstei, ne ascundeam sa fumam „Carpati“, sau ce se mai producea pe atunci. Din fericire, n-a durat decat cateva luni. invatatoarea de la inceput era o doamna in varsta, destul de plictisita de menirea ei, prietena cu maica-mea. Eram destul de salbatic pentru o colectivitate si m-am adaptat greu. Fusesem prea liber in curtea si jocurile mele, alaturi de copiii de pe strada mea: Lica, Ionel, Mircea, fratii Cutieru – Bela si Florin, si, nu in ultimul rand, fratele meu, cu patru ani mai mare, Floricel. Numai noi urmam traditia familie, la Ienachita, alaturi de Mircea Budzanschi, baiatul cehilor de vis-à-vis. Oameni foarte cumsecade. Ceilalti au facut Scoala primara la „Nr. 2“, in capul strazii. La inceput eram coleg cu Dinel, varul meu si baiatul mai mare al unchiului, doctorul Radulovici. Repede au inceput geloziile familiale si am fost separati pana la bacalaureat. El a invatat foarte bine tot timpul, fiind, ca si verii mei mai mari, elevii eminenti ai liceului. Eu, dupa a saptea, cand am dat-o serios pe fotbal, m-am indepartat de asa-zisele stiinte exacte si aveam probleme…
Sigur ca scrisul pe tablita si primele socoteli, pe care eu le faceam din cap, o cam deranjau pe doamna invatatoare. Ma reclama des, iar maica-mea ma controla, in taioarele elegante si, obligatoriu, palarie englezeasca. Eram smuls de la miuta celor mari, ma stergea cu batista sa nu racesc, dar ma si chelfanea. Asa ca, dupa vreo luna am evadat prima data. M-a adus imediat Lila si am simtit cum invatatoarea o certa sa nu ma mai imbrace in pantaloni de trening, ca seman cu salvarii rusilor!... Deloc iubiti in Targoviste mea patriarhala. Am mai dat bir cu fugitii de cateva ori si in anii urmatori. Parca prin a doua sau a treia, iar taica-meu s-a enervat auzind ca… chiulesc. Termen ce tine de rezistenta neamului la greu.
M-a luat de mana si m-a purtat, cam pe sus, pana in clasa. Acolo a urmat un rechizitoriu de magistrat si tin bine minte tonul, mai putin cuvintele. Ceva in sensul ca… „sunt un neadaptat social, ce nu respecta obligatiile firesti ale formarii, ca viitorul membru productiv al comunitatii!“… Acum, as fi rostit doar… Bravo! M-a cam facut de ras in fata clasei, si-mi venea sa intru in pamant. Dupa aceea, vreo cateva zile, n-a vorbit cu mine, nici acasa. Ceea ce m-a durut si mai mult. Si-a revenit, totusi, repede. Maica-mea, cocolosindu-ma, cum numai o mama ca ea stia sa o faca. N-am mai refuzat scoala.
Apoi s-a schimbat si invatatoarea. Cred ca a iesit la pensie. Asa ca din a patra am avut un invatator minunat, pana intr-a saptea. El ne-a pregatit si pentru examenul de-a cincea, ce se dadea pe atunci. Parca il chema „domnul Radulescu“. Statea cateva strazi de noi, spre „Biserica Alba“, dioceza cartierului. Cu el invatam de drag. Era bun, nu avea copii, modest, precis si exigent. El a insemnat prima baza de formare a mea. Poate ca esentiala. Ce lectii model faceam cu el! Veneau cadre didactice din toata Targovistea sa ne vada. Paream un comando in slujba invataturii. Tin minte ca, o data s-a imbolnavit. O gripa rebela. Am luat clasa si ne-am dus cu prajituri la el acasa. Alaturi de sotie, ducea o existenta saracacioasa. Am fost impresionat. ii dadusera lacrimile. Si lui si noua. Am mai plans cand a trebuit sa ne despartim de el, inaintea treptei de a opta, spre liceu. Am reusit toti, cu note foarte bune. Se facea scoala pe atunci. Directorul liceului, profesorul Seltea, de matematica, respecta traditia de la „Ienachita“. Nu era o mare personalitate ca cei dinaintea sa. Dar traditia de ordine, disciplina si de exigenta, in actul de invatamant, erau foarte puternice. Aproape o religie. Au fost mereu profesori eminenti la „Ienachita“. Se pastra obiceiul careurilor, nu numai la inceput, sfarsit de an sau cu ocazia sarbatorilor, ci ori de cate ori era nevoie. Ca in colegiile renumite ale Europei. Nu erau evenimente deosebite de calcare a disciplinei. O singura data, imi amintesc, a fost scos in fata si mustruluit, in fata intregului liceu, colegul meu, „Albanezu'“. Dupa porecla. il chema Alban si provenea dintr-o familie mai mult decat onorabila, din dealurile curate si de toate productive ale tarii. Din Motaieni, mai sus de Pucioasa. Avea gena jocurilor de noroc! Ne curata pe toti la orice, in curtea liceului, incepand cu „risca“ si terminand cu aruncarea monedei la semn. Era un baiat, altfel, admirabil, dar cocheta mereu cu o forma inteligenta de siretenie. Ce, trebuie sa recunoastem, face destul de mult parte din noi. Nu s-a „corectat“ niciodata, iar taica-su, prieten bun cu nea Colica Rautu, marele actor, l-a mutat in Bucuresti, incepand cu a opta.
Atunci si multi ani dupa aceea, marea figura a liceului si chiar a orasului era profesorul de limba romana, Gheorghe Oprescu. Si el avea porecla. I se spunea „Zbirul“! Nu are sens sa mai explic. Era o figura emblematica, doar aparent enigmatica. De o tinuta impecabila, imbracat perfect. Schimba costumele aproape zilnic, desi nu avea o garderoba prea larga. Erau si bine croite si-l prindeau. inalt, spre 1,90, alura de sportiv, cu niste ochi negri, sfredelitori, parul negru, dat cu briantina, cu o carare pe mijloc, perfecta. Camasile, numai albe, mereu scrobite. Cravatele asortate, totul sobru. Parea din alta lume. Un zeu coborat printre muritori. Avea si un mers aparte. Pasi masurati, largi, nimic fortat. il urmaream pe strada. Ne fascina. Parea ca priveste alta lume. Saluta cunoscutii ca pe orice elev cu o inclinare usoara a capului si un usor zambet, aproape imperceptibil. A fost modelul nostru in scoala. Cred, insa, ca scoala romaneasca a avut mereu si pretutindeni astfel de figuri, care au tinut-o in picioare si au dus-o mai departe. Modelele se nasc din modele si, slava Domnului, la cate nenorociri ne-a fost dat sa suportam, astfel de trairi luminoase ne-au cimentat formarea si o mare parte a existentei. Am avut sansa sa-l cunosc si sa-i simt puterea educationala, inainte de a-l avea profesor, in liceu. Facea lectii extraordinare.