In razboi cu timpul liber
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
In lumea de azi, timpul social a devenit o investitie referentiala. Aceasta explica de ce un individ este valorizat si din perspectiva perceperii si consumarii timpului liber. Cei care „dilata“ timpul social si il reduc la statutul de cadru destinat in exclusivitate exercitiului placerii sunt marginalizati; cine dispune de prea mult timp sau il risipeste este considerat un individ atipic si asocial.
Aceasta pozitionare derivata este, in fapt, un efect al functionalitatii unei anumite deontologii a timpului, a eticii care valorizeaza timpul ca resursa fundamentala. Rationalizarea timpului social este dictata de eficacitate; de altfel, se afirma frecvent ca cine are mult timp liber este invariabil un om „sarac“. Datorita raritatii sale, timpul liber este una dintre cele mai importante bogatii ale omului (alaturi de spatiu, timpul este cadru vital si definitoriu pentru existenta umana). Ca bun fundamental, ca substanta primordiala (vezi definirile lui Dorel Ailenei, „Piata ca spatiu economic“, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999, p. 68), timpul social presupune calitati multiple; ca valoare, timpul este un bun inestimabil; este neconvertibil, netransmisibil si neregenerabil; nu poate fi conservat; este irevocabil si ireversibil; se confunda cu viata insasi (vezi studiile despre valoarea sociala a timpului din Constantin Cucos, „Timp si temporalitate in educatie“, Editura Polirom, Iasi, 2002; Coralia Angelescu, Dorin Jula, „Timpul liber. Conditionari si implicatii economice“, Editura Economica, Bucuresti, 1997).
Hedonism si necesitate
Un alt aspect al timpului liber ca resursa il constituie valoarea pe care acesta o are pentru consumator. Folosirea cu succes a acestui segment de timp este dependenta de gradul de instructie si de educatie. Timpul liber face parte tot mai mult din ecuatia placerii de a trai, nemaifiind vazut doar ca timp al refacerii capacitatii de munca, ci si ca timp necesar dezvoltarii personalitatii umane. Astfel, timpul liber devine o referinta universala in interiorul caruia se desfasoara toate activitatile umane cu caracter regenerabil si creativ. Aceasta abordare este frecventa in literatura contemporana de specialitate (vezi Gary Becker, „Capitalul uman“, Editura ALL, Bucuresti, 1997; Robert Barro, „Schooling Quality in a Cross Section of Countries“, Harvard Institute for International Development, 1998). Folosirea rationala a timpului presupune organizarea constienta si continua a acestuia, stapanirea lui de catre utilizator/consumator; doar o astfel de ordonare face posibila valorificarea acestuia ca posibilitate a realizarii umane. Altfel, fara o ecologie a muncii, lipsa de timp liber devine un factor generator de stres, angoasa, esec (vezi Seinvert J. Lothar, „Organizeaza-ti bine timpul“, Bucuresti, 1997, p. 12).
Timpul liber ca timp extraprofesional satisface trei functii socio-umane esentiale: nevoia de odihna regeneratoare, nevoia ludica (divertismentul) si nevoia de realizare a evolutiei (culturale) a personalitatii. Ca forme de consumare/ „petrecere“, timpul liber se constituie si se afirma dincolo de obligatiile profesionale, familiale sau sociale, este determinat de tipul de societate care il exercita, este configurat in functie de anumite standarde axiologice. Timpul liber poate alimenta educabilitatea, simtul responsabilitatii, respectul pentru identitatea Celuilalt, aptitudinea pentru dialog, evaluarea obiectiva a autoimaginii; la randul sau, acest tip de timp este alimentat de aceste atitudini si aptitudini.
in ultimii ani, in discursul public (medical chiar) se afirma ca o viata mai lunga presupune un program de lucru mai scurt. Se vorbeste, tot mai frecvent, despre igiena muncii, despre ritmarea propriului timp, in parte obtinut prin suprimarea unor segmente lucrative si nonlucrative, prin metamorfozarea hedonista a necesitatilor (astfel, cumparaturile nu mai sunt „aprovizionare“, ci loisir) sau, dimpotriva, prin strategii de prelungire a timpului de munca. Cei mai multi dintre adulti sunt coplesiti de „condensarea“ timpului liber, mai ales cand acesta este afectat de transformarile sociale. Chiar si cand parem ca tindem spre ora unica, constatam ca traim in timpuri individuale, puternic personalizate. O astfel de incadrare temporala are, inevitabil, un caracter represiv (avem tot mai putin timp pentru optiuni rationale). Astfel, tot mai des, ne incearca sentimentul ca timpul ne este furat; indeosebi, nu mai suportam cozile tipice tranzitiei. Orice asteptare este intolerabila. Astfel, timpul liber, in contextul „dilatarii“ timpului muncii, pare predestinat placerii, consumului, cunoasterii ca necesitate determinata de progresul informational. Week-endul si vacanta devin, intr-un astfel de consum, lene sau exces, iluzia ca ne intoarcem in timpul naturii.
Consumul cotidian
Daca astazi viteza derularii timpului social este tot mai mare, iar timpul liber este tot mai scurt si mai anarhic, la sfarsitul secolului XIX coordonatele acestui timp erau altele, marja de timp liber fiind mult mai consistenta. Daca astazi utilizarea notiunii de timp liber se refera si la activitatea celor din lumea (inca) traditionala a satului romanesc, in secolul XIX si in prima jumatate a secolului urmator, notiunea se aplica vietii sociale din mediul citadin si in special spatiilor elitare in care consumarea timpului liber era o deprindere cu caracter specific si obligatoriu. inca din acea perioada, loisir-ul era conceput ca libertate de a dispune de propriul timp dupa satisfacerea obligatiilor ordinare (vezi Paul Auge, „Larousse du XXe Siecle“, tom IV, Paris, 1931, p. 504); in schimb, la sfarsitul secolului XX si la debutul acestui secol, loisir-ul e considerat drept timpul liber, inclusiv cel preponderent divertismental, de care o persoana dispune in afara ocupatiilor ordinare (vezi „Le Petit Larousse“, Paris, 2004, p. 604). Consumul neproductiv de timp liber introducea, in modernitate, expunerea ostentativa a statutului si consacrarii sociale; ea se intampla chiar si cu prilejul plimbarii in parcurile amenajate in acest scop (pentru bucuresteni, soseaua Kiseleff, Cismigiul etc.), al „baii de soare“, al frecventarii strandului si a spatiilor care facilitau relationarea sociala: cafenelele apar in Transilvania in secolul XVIII, iar un secol mai tarziu devin o prezenta vizibila si in Principate; de asemenea, cabaretele cu spectacole de „varieteu“, reprezentatiile de teatru, vizionarea de filme artistice, balurile sfarsitului de saptamana, hipodromul, vernisajele, conferintele populare, restaurantele (vezi studii si memorii precum George Potra, „Din Bucurestii de ieri“, Bucuresti, ed. 1990; Nicolae Iorga, „Cum au fost, si cum trebue sa fie Bucurestii“, Valenii de Munte, 1932, si „Istoria Bucurestilor“, Bucuresti, 1939; N.I. Popescu-Lumina, „Bucurestii din trecut si de astazi“, Bucuresti, 1935; Henri Stahl, „Bucurestii ce se duc. Cu 175 ilustratii originale de alta data“, Bucuresti, 1935; Constatin C. Giurescu, „Istoria Bucurestilor din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre“, Bucuresti, 1966; Angelika Schaser, „Reformele iosefine in Transilvania si urmarile lor in viata sociala“, Ed. Hora, Sibiu, 2000).
Despre plimbarea ca traditionala „tihna a timpului liber“ si ca element al loisir-ului fanariot „de gen“ ofera cateva informatii lacunare secolul XVIII (vezi indeosebi relatiile critice ale calatorilor occidentali); ostrovul Sf. Elefterie si „padurea Banesii“ ofereau prilejuri de iesire din cadrul normativ al „targului Bucurestilor“; in secolul XIX, in Bucuresti se impun gradinile publice precum Cismigiul sau Soseaua Pavel Kiseleff, spatii publice modelate dupa normele occidentale, semn ca modernizarea patrunde si in modul de petrecere a timpului liber. in Transilvania, centrul oraselor (ax administrativ si topografic precum „Marele Ring“ din Sibiu, altadata spatiu al executiei, devine in modernitate un loc de petrecere al timpului liber) si zonele verzi amenajate in afara acestora au devenit spatii de relationare si de relaxare (vezi „micul Schönbrunn“ parcul englezesc inaugurat in Gherla in 1864, parcul sibian „Sub Arini“ constituit in 1856 – locuri care si astazi, conservate si reamenajate, indeplinesc aceleasi functii sociale). Tot in Transilvania, cultura drumetiei patrunde in existenta publica a minoritatii germane inca de la sfarsitul secolului; in Brasov si in Sibiu, locuitorii germani s-au reunit in asociatii de profil precum „Siebenbürgischer Karpatenverein“ (vezi Werner Bätzing, „Die Alpen. Geschichte und Zukunft einer europäischen Kulturlandschaft“, München, 2004, p. 3); scopul acestor „miscari de drumetie“ era consumarea recreativa si educativa a timpului liber prin excursii si prin practicarea alpinismului, dezvoltarea turismului montan, a atasamentelor si solidaritatilor etno-culturale. Aceasta forma de cultura a cucerit si celelalte grupuri etnice si a rezistat transformarilor din secolul XX, adica razboaielor, totalitarismelor, trecerii la economia de piata, supravietuind si imbracand noi forme de manifestare dupa 1989.
Plimbarea ca mod traditional de petrecere a timpului liber si ca mijloc de relaxare/ regenerare era practicata in perioada comunista, dar si astazi, in „centrul civic“ (vechiul „corso“) si in parcurile publice amenajate in anii comunismului cu elemente de „parc tematic“ (plastica cu tema ludica si/sau cu referinte la patrimoniul identitar), dotate cu noi suporturi pentru activitati „cultural-sportive“ („spectacole artistice in aer liber“, concerte de fanfara, crosuri, concursuri de orientare turistica si de sah etc.). Acum, ele ofera, prin zona verde si prin noile fantani arteziene, un fel de artefacte naturale in care se plimba pensionarii, mamele sau bunicile cu copii, detinatorii de caini, practicantii de sporturi urbane; dupa 1989, in chioscurile din aceste parcuri, fanfarele nu mai canta; de fapt, acestea au devenit o amintire, desi erau o prezenta atractiva si festiva inca din a doua jumatate a secolului XIX. Pretul biletelor de intrate in muzeele etnografice, muzee considerate de decenii drept locuri traditionale de educatie culturala si recreatie, face imposibila frecventarea lor de catre pensionarii si familiile cu venituri modeste. Astfel, daca pana acum cativa ani spatiul etnografic din cadrul complexului muzeal „Astra“ oferea imaginea unei aglomeratii colorate si optimiste, acum doar actiunile care mizeaza pe atragerea turistilor (targurile mestesugaresti mai mult sau mai putin „academice“ si festivalurile populare) mai anima muzeul „in aer liber“. in schimb, lacul din apropierea gradinii zoologice si a complexului muzeal mai inainte mentionat este, in week-end, brazdat de barci; o fantana arteziana ii atrage pe copiii si tinerii care ignora faptul ca apele par insalubre.
Tirania mediatica
Daca societatea capitalista a inventat „timpul liber“, canalizandu-ne libertatea, comunismul a creat impresia ca-l ordoneaza. Acum avem insa impresia ca el este un timp anarhic, chiar un act anarhic. Astazi, acesta presupune manifestari „industriale“ precum entertainment, televiziune, publicitate, „comunicatii mobile“. indeosebi „uitatul la televizor“ a devenit o forma de relaxare responsabila de lene si devitalizare. Apelam la televiziune cu prea multe prilejuri sau in lipsa de alternativa: cand ne plictisim, cand trebuie sa facem fata hiperactivismului copiilor, cand absolutizam valoarea educativa a canalelor si programelor specializate, cand cautam substitute si formule de evaziune.
Simptomatica imi pare, in relatie cu aceasta maniera de consumare a timpului liber, preferinta pe care o manifesta destui romani pentru pseudo-anchetele realizate de ziaristii D. Diaconescu si Lazarus pentru reteaua comerciala „OTV“, emisiuni care le consuma timpul liber, dar si „alte timpuri“, pana tarziu in noapte. De regula, aceste formate se „dedica“ unor episoade violente si cu o mare incarcatura de inexplicabil si tabuizari. Oricum, respectivii „oameni de media“ ingroasa detaliile si transforma coincidentele evenimentelor in dovezi care sunt, chipurile, ignorate de anchetatorii oficiali, (intre)tin, in permanenta, legaturi cu participanti, martori, cu „ciudati“ care, fiind atrasi de perspectiva notorietatii vizibile, isi asuma astfel de roluri, nutrind pana la satietate, cu date false, impresia de morbiditate pe care o dezvolta emisiunile celor doi (nu discut maniera neprofesionista de „anchetare“, caci precum in serialele politiste, acesti ziaristi joaca partitura „politistului bun – politistului rau“, hartuiesc „invitatul telefonic“, il forteaza sa ajunga la concluzii aberante si cinice). in ultimele saptamani, sinuciderea lui Bogdan Costache si dublul asasinat comis de un etnic turc au monopolizat atentia a sute de mii de telespectatori. Realitatea episodului violent transformat in fapt divers, intriga telenovelistica a anchetei care in fiecare seara creste nebulos si necontrolat ca urmare a acumularii de noi informatii (multe dintre acestea sunt insa fictiuni !), dar si nevoia publica de spectacol si mica notorietate implica in aceasta televiziune poporana actori sociali animati de satisfactii sordide, de etnostereotipuri arhaice si ostile. Astfel, emisiunile lui Dan Diaconescu sunt, probabil in pofida intentiilor realizatorilor, un barometru al perceptiilor sociale, comune.
Un lucru este insa cert: capcana codificata a timpului liber, viata in fata televizorului ne exclude din sistemul traditional al relationarilor sociale petrecute in afara timpului muncii. Televizorul ne lipseste de plimbarile ieftine, plimbari care iti pot oferi placeri marunte si vechi precum savurarea in serile de vara a cornetului de inghetata, a secretului fericirii (vezi pe www.evenimentul.ro stirea despre felul in care inghetata, conform unei cercetari realizate de universitari din Amsterdam, „aduce zambetul pe fata consumatorului mai mult decat orice alt aliment“).
Romanul obisnuit si timpul liber: sondaje si statistici
in ultimii ani, s-au realizat numeroase evaluari ale manierei in care romanii isi consuma timpul liber. Astfel, Centrul de Studii si Cercetari in Domeniul Culturii, Ministerul Culturii si Cultelor s.a. au cercetat felul in care, in tranzitie, cetateanul roman isi valorifica acest tip de timp. in schimb, o analiza mai putin cunoscuta – „LeoYouth 07: Think Big“, un raport public despre stilul de viata al tinerilor romani din orasele mari, raport realizat in colaborare cu „D&D Research“ – a evaluat 471 de participanti cu varste cuprinse intre 16-24 ani, subiecti din Bucuresti, Cluj, Timisoara, Iasi, Constanta si Craiova si a oferit o date care pot conduce spre o explicatie coerenta. in ceea ce priveste timpul liber, cei mai multi dintre tineri (88% dintre cei chestionati) prefera sa iasa in oras cu cativa prieteni apropiati („iesitul cu gasca“); alta categorie prefera sa-si intalneasca prietenii pe net (61%). Principalele pretexte pentru „iesitul in oras“ sunt mersul la cumparaturi (56%), frecventarea cluburilor si discotecilor (46%), vizionarea unui film (27%). Ascultarea muzicii este, prin excelenta, prilej de relaxare si de socializare; anumite genuri de muzica au rolul de liant social – vezi existenta traditionala a solidaritatii de grup realizate in microcomunitatile (unele istorice!) ale iubitorilor de jazz, dansatorilor de swing, rockerilor, punkistilor, raperilor, etc. in ceea ce priveste preferintele muzicale, subiectii asculta: 66% house, 63% – pop, 51% prefera hip-hopul, 32% – manele, 31% – rock. Surprinde, neplacut, lipsa optiunii pentru muzica simfonica, absenta ingrijoratoare vizavi de substanta standardelor culturale! in ceea ce priveste sportul, cel putin la modul declarativ, tinerilor le „place sa faca sport“ (74%); pentru 81% dintre acestia, el este o modalitate de relaxare si un mijloc „de a te mentine in forma“ si competitiv; 45% dintre tinerii care indica sportul ca forma de petrecere a timpului liber vor sporturi urbane, in timp ce 37% se declara fani ai sporturilor extreme. Cea mai notabila referinta este cea sociala; dintre cei care afirma ca isi petrec mult timp „in fata computerului“, 90% dintre tineri marturisesc ca „stau pe messenger“ sau pe chat, iar 45% sustin ca au prieteni recrutati ca efect secundar al acestei utilizari a internetului. O astfel de atitudine ne explica de ce la sfarsitul anului 2006 www.diseara.ro avea 10.000 de membri! in aceeasi analiza, printre „activitatile extracurriculare“ (formula exersata pe forumuri!) este inventariat si sexul: 82% dintre tineri vor „sa experimenteze cat sunt tineri si nu au responsabilitati“, iar 22% dintre ei se declara dispusi chiar sa aiba mai multe relatii simultan. Vizavi de petrecerea timpului liber, reteta studentului conformist presupune „intalniri cu prietenii“, unele „la verde“ (adica la „iarba verde“?) si „la terase“, navigarea pe internet, vizionarea de filme si spectacole, lecturarea cartilor (mai usor fac toate acestea apeland tot la net; cartea virtuala le pare mai accesibila decat cititul cartii tiparite care implica „lecturarea de la cap la coada“ – am evaluat cateva dintre relatarile studentilor mei). Pentru majoritatea populatiei insa, „sursa principala de petrecere a timpului liber si de informare“ este vizionarea programelor de televiziune (vezi „Ancheta ACOVI“, 2001, Institutul National de Statistica); lectura cartilor, ca preocupare specifica acestui tip de timp social, a scazut insa in Romania dupa 1989; doar 21% dintre „romanii de zece ani si peste“ citesc carti si poseda o biblioteca personala (aceeasi sursa)!
Week-end-ul romanesc
Standardul scazut de viata (indeosebi in ceea ce priveste lumea rurala care presupune jumatate din populatia tarii) nu incurajeaza optiunile axiologice. O astfel de conjunctura socio-culturala influenteaza petrecerea timpului liber, prin accesul redus la unele preocupari si servicii corespunzatoare, si afecteaza „intelectualizarea“ fenomenului de consumare a acestuia. in ceea ce priveste posibilitatile reale de petrecere a timpului liber, mentalitatile reziduale, lipsa unor deprinderi moderne si traditionalismul determina anumite comportamente vizavi de valorificarea lui: in familie, prin odihna „in casa“ sau la „casa de la tara“/ „casa de vacanta“.
Sondaje recente constata ca aproximativ 55% dintre cei care isi petrec concediul sau week-endul in afara localitatii de domiciliu sunt tineri „pana in 35 de ani“. Beneficiarii unor vacante autentice sunt patronii (39%), salariatii (25%) si lucratorii „pe cont propriu in activitati neagricole (15%)“. Desi in media ni se sugereaza ca romanii care calatoresc prefera sa-si consume concediile in strainatate si mai ales, in Bulgaria, statisticile de profil constata ca aceiasi aleg ca destinatie a concediului de odihna o locatie din Romania (aprox. 95%); abia unul din 13 romani merge in strainatate (in Occident isi petrec vacantele adeptii turismului cultural, in timp ce spatiile exotice sunt preferate de romanii cu venituri consistente si apetit spre deliciile specifice). O astfel de repartizare a vacantelor noastre demonstreaza ca 76% dintre romani nu reusesc, din motive financiare, sa se bucure de concedii, 30% dintre persoanele de peste 50 de ani nu calatoresc din cauza varstei, iar 26% din cauza starii de sanatate (sursa: „Cronica Romana“, 1 Aprilie 2006, editia online).
Probleme de alegere presupune si week-end-ul. Daca cei mai multi dintre romani prefera compania telecomenzii, „familistii“ si tinerii cu venituri putine prefera, din oferta mai mult sau mai putin bogata, spatiul geoecologic al localitatii lor (zone verzi si impadurite, „curmaturi“, zona lacurilor amenajate, statiuni montane si balneare). Multi dintre cei care sunt in pragul varstei a treia continua traditia „gratarului la bloc“ si a „sezatorii“ in fata acestuia. Chiar acum doua duminici, cu prilejul unei scurte calatorii, am vazut cum la periferiile orasului Alba Iulia si mai ales pe „Valea Sapunului“ din marginea neturistica a Sibiului, generatia care si-a consumat tineretea in epoca ceausista prepara acum mici si consuma bere la mica distanta de tomberoane, in preajma gratarului pozitionat langa baraca din lemn care este totodata garaj si camara.
Jocuri noi pentru consumarea timpului liber
Pensionarii „mai tineri“ (cei „pana-n 60 de ani!“), care s-au plictisit sa-si petreaca timpul liber in spatele usii cu ochiul lipit de vizor (ca in clipul publicitar lansat de „Allianz-Tiriac“, produs care ofera ca alternativa pensia privata si oportunitatea mobilitatii geografice), inventeaza noi posibilitati de distractie precum panda colectiva si vanarea pisicilor. Jocul se organizeaza pe tabere, pe „grupuri de sustinere“. Mai intai, este tabara „subtire“ a pensionarei care seara coboara „sa le dea de mancare“ catorva pisici vagabonde, despre a caror existenta primariile, dar si asociatiile de protectia animalelor nu vor sa stie. De regula, cu un astfel de personaj se solidarizeaza doar o persoana sau doua. Urmeaza, apoi, tabara „vanatorilor“ care folosesc un instrumentar de argumente care instituie pisicile ca „focar de infectie“ ce ar ameninta sanatatea comunitatii (aceiasi fac si plangeri, in acest sens, la institutiile de profil). Jocul a adus in prim plan acest nou actor (pisicile) intrucat „maidanezii“ s-au imputinat ca efect al exterminarii si nu mai pot fi folositi in logica si economia „vanatorii“. Dar sa revenim la acest joc meschin. Liderul ostil pensionarei iubitoare de animale (de regula, este o alta pensionara sau un pensionar cu capacitati de manipulare), personaj obisnuit cu exercitiul (azi pierdut) al unei forme de autoritate (poate pe vremuri se ocupa cu delatiunea, caci si acum isi ofera, cu zel, „informatiile“ politiei de proximitate) organizeaza din grupul de vecini manipulabili (alti pensionari, copii care se joaca in curtea interioara, studenti cu chirie si fara viza de flotant – deci santajabili!) o „activitate de supraveghere“ a infractoarei care hraneste pisicile. Cu randul (pensionarii „pe zi“, copiii si tinerii „pe seara si pe noapte“), cei din formatiunea ofensiva pazesc ferestrele acesteia ca sa „organizeze un flagrant“ si sa o sperie. Batranica, la inceput afectata de o astfel de „nebunie in mai multi“ s-a prins in joc, „nu se lasa“ si este preocupata de gasirea unei brese in sistemul de supraveghere. Opozitia o incita, o provoaca pentru gasirea de noi strategii; se simte, din nou, tanara! Aceasta panda nutreste si multiplica rivalitatile, pompeaza adrenalina, ofera promisiunea unei satisfactii „exotice“si „ocupa“ mult, mult timp.
in sezonul din aceasta iarna a circulat un joc nou, o farsa plina de inedit, datatoare de fiori si adrenalina. Se pare ca era (oare mai este?) un joc adolescentin lansat mai intai in mediile scolare; se numeste „telefonul lui Satan“, caci, dupa modelul impus de ultimele productii horror, cineva (probabil „capul de linie“) a furnizat unor colegi si prieteni un „numarul de mobil“ la care (cica!) raspundea Satan. Evident, curiosi, adolescentii au dat iama in capcana. A doua zi, dupa ce telefonau, vizibil tulburati, acestia le explicau prietenilor ca o „vocea neumana“ le descria datele identitare (le stia numele, preferintele si chiar vestimentatia). Si uite asa, farsa se alimenta din nevoia de angoasa suprema. Afland de „dracovenie“, am vrut sa intru in posesia teribilului numar. Nu stiu insa cum se facea, dar cei abordati de mine in acest scop ori il pierdusera ori uitau sa ma mai contacteze.
Poate ca formule ludice precum „vanarea pisicii“ si „telefonul lui Satan“, in lipsa alternativelor satisfacatoare, sunt inventii si produse de consum de scurta durata menite sa-i fereasca pe jucatori de depresiile acestui an cu conotatii fatidice?!