Despre iubire – Da Capo
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura sunetelor »
Autor: Mihai Plamadeala
Anul acesta se implinesc patruzeci de ani de la aparitia albumului „Da Capo“, scos de Love, unul dintre grupurile timpurii ale Los Angeles-ului, lansat inainte de aparitia unei scene rock propriu-zise in San Francisco. Membrii sai componenti sunt: Arthur Lee – chitara, voce, pian, acordeon, percutie, orga; John Echols – chitara; Bryan Maclean – chitara, voce; Ken Forssi – bas; Michael Stuart – percutie; lor aveau sa li se alature Alban „Snoopy“Pfisterer si Tjay Cantrelli.
Primul Love are un sunet intre Byrds si Beatles, fiind un mix de rock britanic cu West Coast. Si, daca am pomenit de Byrds, trebuie spus ca Love s-au lansat inaintea lor precum si a altor trupe celebre ale Los Angeles-ului, cum ar fi Sonny And Cher sau Raiders. Faptul de a fi aparut mai devreme explica partial de ce au functionat in underground, neajungand niciodata in postura de „cap de serie“ . Muzica pe care o faceau Love in 1967 apartinea unui viitor care nu i-a inclus.
„Stephanie Knows Who“ deschide LP-ul intr-o nota de atac ce nu exclude complexitatea compozitiei. Pretentios lucrata, ca intregul album de altfel, piesa are un farmec aparte ce rezida din cautarea direct de la sursa a unui sunet simfonic-rock. Marile momente ale genului nu se produsesera inca, asa incat artistul era nevoit sa experimenteze pentru a-si atinge dezideratul. Sunetul ramane in sfera rock-ului, influentele Coastei de Est facandu-se puternic simtite.
„Orange Skies“ este una dintre putinele piese din repertoriul formatiei care nu au fost compuse de Lee. Autorul ei, Maclean, mai participa pe acest album la compozitia piesei de mari proportii, „Revelation“, ce ocupa in intregime fata a doua a LP-ului. Cultivarea nostalgiei este o caracteristica a perioadei de creatie pe care o parcurge Love in momentul „Da Capo“. „Orange…“ dezvolta aceasta latura prin etalarea unui ton general de mare sinceritate si o linie vocala in registrul flautului care preia o parte din melodie.
„Que Vida!“ reprezinta piesa cea mai directa, care, prin comprimarea la maximum a temei principale, a celor secundare si a improvizatiei, capata o densitate aparte. Datorita folosirii percutiei mai degraba ca metronom decat ca instrument ritmico-solistic, auditia sa, ca a intregii creatii a trupei nu necesita un efort sporit de receptare.
„The Castle“, conceputa ca balada folk-rock, ofera surprize atat la nivel armonic, printr-o modulatie stranie, cat si ritmic, prin ralentando-urile si accelerando-urile ce puncteaza momentele de maxim dramatism. Nu lipseste nici insertul unei teme hispanice interpretate pe chitara acustica.
„She Comes in Colours“ este realizata in aceeasi maniera cu „Orange Skies“. Vocea, flautul si orga urmaresc linia melodica pe care „o paseaza“ in functie de progresia starii emotionale propuse.
Piesa de rezistenta a albumului (si a intregii cariere) este „Revelation“. Aici, precum Byrds (in „Eight Miles High“), Vanilla Fudge (in „Break Song“) sau Iron Butterfly (in „In-A-Gadda Da-Vida“), Love foloseste un spatiu larg pentru demonstrarea calitatilor conceptual-interpretative. Sunetul heavy trimite cel mai mult spre Iron Butterfly. Pe parcursul piesei isi gasesc locul momente de blues-rock, de hard si chiar psihedelice. Solo-urile instrumentale, in special cele ale chitarii, dialogurile sau improvizatia colectiva fac obiectul unui discurs muzical interesant. Vocea trimite pe alocuri spre Eric Burdon.
Love reprezinta una dintre acele formatii care au avut ceva de spus, dar al caror sunet nu a reusit sa treaca dincolo de conventional, in ciuda unor cautari constante. Muzica lor este „cinstita“, putand fi remarcata pentru farmecul sau.
Cronica unui album american de acum patru decenii, aparuta in 2007 intr-o revista romaneasca, se doreste a fi o revansa fata de cenzura care facea imposibila macar informarea despre ce se intampla „afara“ si care nu este cu nimic mai prejos decat recenta dubla victorie a echipei de fotbal a Romaniei in fata Slovaciei.