Comportamentul pasiv-agresiv – abordare psihanalitica
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura psi »
Autor: Georgiana Branisteanu
M-am oprit asupra acestui subiect datorita caracterului bizar pe care constatam ca il are o anumita atitudine – pasiv-agresivitatea – in relatiile dintre oameni. Iata o combinatie ciudata: atitudinea in acelasi timp pasiva, adica defensiva, de aparare, si agresiva, ofensiva. Este, de fapt, vorba despre o anumita forma de exprimare a agresivitatii, si anume manifestarea sa sub o forma pasiva. Persoana are o reactie interioara agresiva pe care nu si-o permite fie la nivel constient, fie doar la nivel manifest, atitudinal.
Ne intrebam pe buna dreptate: daca oamenii au tendinta de a fi agresivi, iar aceasta tendinta se simte oricum in comunicare, de ce se mai straduiesc sa-si cosmetizeze comportamentul in asa fel incat sa para pasivi la o prima vedere? Cand simte nevoia o persoana sa-si camufleze agresivitatea sub forma pasivitatii?
Am incercat sa-mi explic acest comportament mergand pentru inceput pe o schema psihanalitica simpla, pe care inca de la Freud o avem mostenire si anume: „continut manifest“ versus „continut latent“. Daca la nivel manifest, comportamentul „se vede“ ca fiind pasiv, la nivel latent, comunicarea inconstienta il resimte ca fiind „agresiv“. Observam deseori in relatiile dintre oameni ca in contextul unui conflict acestia nu se infrunta intotdeauna in mod direct. Exista reactii aparent pasive, dar care agreseaza pentru ca ostilitatea transpare in plan secundar, adica neobservabil „la prima vedere“.
Sa luam un exemplu din mediul scolar! Sunt parinti care vin sa se planga uneori profesorilor ca fiul este nedreptatit in ceea ce priveste evaluarea. Indiferent de contactul cu realitatea al parintelui respectiv, unii profesori nu pot contine psihic cererea si o resimt ca fiind agresiva (mai mult sau mai putin indreptatit). Astfel, profesorul raspunde uneori printr-un comportament pasiv-agresiv manifestat prin faptul ca asculta si neaga verbal acuzatiile intr-o atitudine asa-zis neutra, ignorand complet cererea inconstienta a celuilalt care are nevoie sa fie linistit de catre el. Aceasta lipsa de continere afectiva a nevoii celuilalt de a fi linistit este receptata ca agresiune, raspunsul verbal neutru al profesorului respectiv nefiind satisfacator pentru parinte. Acesta din urma, neprimind raspuns la cererea sa latenta (care suna astfel: „linisteste-ma si convinge-ma ca nu este asa“), isi confirma temerea, chiar daca aceasta temere tine doar de o fantasma a sa persecutorie, din cauza faptului ca profesorul caruia i s-a adresat nu i-a putut contine cererea. Profesorul s-a aparat printr-un comportament pasiv-agresiv. De ce anume s-a aparat el? in cazul in care parintele a sesizat o realitate, este usor de inteles faptul ca s-a aparat de vinovatia venita atat din partea solicitantului cat si din instantele psihice proprii. Exista totusi situatii, dupa cum am mentionat mai sus, in care, profesorul se apara el insusi de o fantasma persecutorie, percepandu-l pe celalalt ca agresor, iar pe sine ca victima, ca nedreptatit. Raspunsul sau latent este: „Ceea ce-mi reprosezi este neadevarat si ma nedreptatesti“. Atunci nu va mai putea contine nelinistea celuilalt si se va apara, posibil, pasiv-agresiv resimtind justificarile ca umilitoare, ca si cum varianta ca ar putea fi vinovat ar trebui acceptata.
Un alt exemplu, observat de data aceasta in grupurile de munca, se refera la situatiile in care apare un conflict intre colegi. Comportamentul pasiv-agresiv este intalnit in momentul in care cel putin unul dintre ei nu isi asuma ostilitatea fata de celalalt pentru ca acesta ar putea, de exemplu, sa fie protejat de catre sef. Primul isi ascunde ostilitatea sub masca neutralitatii. Celalalt simte inconstient dezaprobarea, ca stabilirea unor limite periculos de incalcat. Relatia se afla intr-o zona in care fie conflictul va fi tinut la distanta, in cazul in care aceste limite impuse de catre cel pasiv-agresiv vor fi acceptate, fie va fi declansat in situatia in care celalalt raspunde la comportamentul pasiv-agresiv printr-o atitudine ce reflecta o insistenta cerere de gratificari.
intalnim pasiv-agresivitate si in relatiile de cuplu, atunci cand se incearca evitarea declansarii unui conflict, rezultatul fiind, insa, sporirea situatiei tensionate din cauza faptului ca pasiv-agresivul blocheaza comunicarea transmitand mesaje ambivalente. El nu este capabil sa-si exprime o cerere, fie chiar si sub forma unui repros, de teama pierderii controlului intr-o situatie confruntativa.
Dar cea mai ingrijoratoare situatie este aceea cand intalnim comportamente pasiv-agresive ale parintilor fata de copii. S-ar putea spune ca evitarea parintelui de a-si exprima furia protejeaza copilul, dar de fapt, il expune imposibilitatii de a reactiona la aceasta furie a parintelui, pe care oricum o simte. La randul sau, copilul nu va fi capabil sa invete sa-si gestioneze propria furie.
Se impune distinctia intre pasiv-agresivitatea constienta si cea inconstienta. Indiferent de contextul relational in care se produce confruntarea, comportamentul pasiv-agresiv apare atunci cand persoana are o reactie interioara agresiva pe care nu si-o permite: fie nu si-o permite la nivel constient (adica nu-si constientizeaza agresivitatea) – comportament pasiv-agresiv inconstient, fie nu si-o permite la nivel manifest, comportamental (constientizeaza ceea ce simte, dar nu-si da voie sa puna in act) – comportament pasiv-agresiv constient. De fapt, si intr-un caz si in celalalt avem de-a face cu o non-integrare psihica a agresivitatii. Aceasta se transmite intr-un fel sau altul celuilalt. Auzim deseori expresii de genul „Ma enerveaza foarte tare, dar ma abtin.“ E vorba despre pasiv-agresivitate constienta. Sau: „A, nu, nu ma enervez deloc cand imi spune asta“: pasiv-agresivitate inconstienta exprimata printr-o denegare.
Exista numeroase modalitati prin care Eul, confruntat cu agresivitatea sa, incearca sa ii faca fata in contextul in care este nevoit sa tina cont si de Principiul Realitatii.
Ne intrebam pe buna dreptate: daca oamenii au tendinta de a fi agresivi iar aceasta tendinta se simte oricum in comunicare, de ce se mai straduiesc sa-si cosmetizeze comportamentul in asa fel incat sa para pasivi la o prima vedere? Cand simte nevoia o persoana sa-si camufleze agresivitatea sub forma pasivitatii?
Un prim raspuns ar fi faptul ca persoana nu isi permite o confruntare directa din cauza fricii de a nu pierde „lupta“, scenariu tipic oedipian in care „al treilea“ este reprezentat de obiectul intern a carui lezare a declansat reactia agresiva. Eul pasiv-agresiv oscileaza intre identificarea cu o varsta infantila in care nu-si permite o confruntare directa cu cel mai puternic (si atunci se manifesta pasiv) si asumarea unei varste mai mature, in care raportul de forte este resimtit ca egal in conflict (permitandu-si sa fie agresiv). Astfel, relatia Eului pasiv-agresiv cu obiectul este o relatie puternic marcata de ambivalenta.
De asemenea, o persoana care simte nevoia de a reactiona agresiv fata de celalalt si nu isi permite acest comportament va incerca sa fie pasiva afisand o asa-zisa neutralitate din care sa nu-i transpara agresivitatea, dar nici sa nu fie nevoita sa se cliveze in asa fel incat sa arate pe dos ceea ce simte, ca in formatiunea reactionala in care excesiva amabilitate manifesta are rolul de a camufla tendinte ostile inacceptabile. Comparand cele doua situatii, putem spune ca pasiv-agresivitatea functioneaza ca un mecanism de aparare al Eului. Care ar fi miza lui? Protejeaza limitele autentice ale Eului, adica evita ruptura, falsificarea Eului, prezenta in formatiunea reactionala. in acest din urma mecanism de aparare, Eul agresiv se arata celuilalt ca fiind exagerat de amabil, agresivitatea fiind destul de departe de zona constienta; la fel se asteapta sa fie situata si in aparatul psihic al obiectului receptor, punand astfel Eul la adapost de reactia obiectului.
Asadar, un alt motiv pentru care Eul recurge la pasiv-agresivitate este protejarea autenticitatii sale, adica a ceea ce Winnicott a numit „Adevaratul Self“.
De asemenea, combinatia celor doua componente opuse – „pasivitate“ si „agresivitate“ – aglutinate, ne duce cu gandul la o caracteristica pulsionala specifica stadiului anal. Potrivit lui Freud, copilul, in jurul varstei de trei ani, investeste pulsional sfincterul anal al carui control reprezinta un pas catre dobandirea autonomiei in relatie cu celalalt. Astfel, copilul va „controla“ relatiile prin alternanta retentie (ca atitudine opozanta) – expulzie (ca atitudine complianta). Atitudinea opozanta este exprimata printr-o retentie pasiva. Varianta firesc consecutiva este colaborarea prin expulzarea in relatie a continutului… Pasiv-agresivul tocmai acestei puneri in relatie i se opune.
Dar ce efect are acest mecanism in comunicare? Fuga de a exprima in mod direct ceea ce simtim nu face decat sa alimenteze conflictul, deoarece „nespusul“ trezeste in celalalt o reactie si mai puternica de ostilitate. Ceea ce este observabil in astfel de situatii este faptul ca reactia agresiva ascunsa este perceputa absolut exact de catre Inconstientul Celuilalt si, mai mult decat atat, produce ca reactie a acestuia din urma, de cele mai multe ori, un raspuns similar situatiei in care ar fi agresat in mod direct sau un raspuns chiar mai rau. Acest lucru se explica prin faptul ca pasiv-agresivul nu ii da celuilalt posibilitatea de a-i contine agresivitatea, determinandu-i o reactie la fel de agresiva. El nu se lasa continut. intretine o relatie agresiva, adica nu reuseste sa dezamorseze conflictul relational, Eul pasiv-agresiv functionand ca o adevarata „oala sub presiune“.
Ce facem cu furia noastra, unde o investim, cum o traim si cum o exprimam? Sunt intrebari la care, desigur, raspunsul este individual, este unic, dincolo de incercarile noastre de a surprinde in categorii ceea ce observam si simtim. Prin urmare si raspunsurile generale pot aparea, desigur, ca teoretizari lipsite de continutul psihic concret.
Totusi, observand faptul ca putem avea reactii, relatii, atitudini etc. pe care uneori nu ni le explicam, sa ne amintim ca avem la indemana punerea in cuvinte a ceea ce simtim. Rostirea catre celalalt este un pas facilitator catre simbolizare si deci catre continere psihica si detoxifiere a relatiilor, situatie dupa care tanjim de foarte multe ori atunci cand suntem impreuna cu ceilalti.
Lucrare prezentata la Conferinta „Psihanaliza si societate“ a Grupului de Dezbateri Teoretice in Psihanaliza afiliat la Asociatia Interdisciplinara de Psihanaliza Aplicata (AIPsA) – 2 iunie 2007