Prin Viena
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura memoriei »
Autor: Dan Berindei
Cu ani in urma, cand calatoreai spre Germania, Franta sau Italia si uneori si mai departe, oprirea la Viena era aproape obligatorie. Soseai la Westbahnhof si din primele clipe aveai senzatia de a fi in „cealalta Europa“, dar totodata si la intoarcere, trecerea prin Viena iti transmitea simtamantul ca aici era ceva „de acasa“. in realitate, Viena a fost totdeauna o punte intre lumi. Dar astazi opririle vieneze sunt mai rare, avionul purtandu-ne in cateva ore dintr-o parte in alta a continentului. De aceea, am revenit, dupa un numar de ani, cu mult interes in capitala Austriei.
Viena am regasit-o in mare neschimbata. Am reintalnit aceleasi „puncte de referinta“ si am constatat aceeasi afabilitate plina de solicitudine a vienezilor. Si totusi arborii de pe Ring au crescut mult, dar din pacate si cladirile inalte au scos unele monumente din peisaj. Este cazul chiar cu Stephansdom, pe care nu-l mai poti vedea din toate partile dominator ca altadata. Evident, numeroase pravalii noi, dar ceea ce s-a pastrat, mai ales pe luxoasa Kärtnerstrasse, este delicatetea si calitatea marfii. imi amintesc, fara sa vreau, de Brasovul (Kronstadtul!) copilariei mele interbelice. Si acum am in fata ochilor vitrinele orasului de sub Tampa din acea vreme! Ca intotdeauna si mai ales in zile de sarbatoare prin Viena circula fiacrele lustruite si poleite purtate de cai admirabil intretinuti. Sunt o componenta a orasului, pe care n-o mai intalnesti in alta capitala.
Strazile centrale forfotesc. Vienezii nu cred sa fie cei mai multi. Li se adauga numerosi turisti, din randurile carora nu lipsesc evident americanii, dar nici japonezii. Unii circula in grupuri, mai ales cei veniti de peste Ocean, dar si rusii. Semnificativ, la chioscurile de ziare sunt puse la vedere cel putin sase-sapte periodice din tarile europene sau din Statele Unite. Strainii sunt ajutati sa se descurce de catre localnici, ceea ce pentru cineva venit intr-un oras strain este rar intalnit prin alte parti.
Viena traieste si prin ea insasi. intalnesti numeroase grupuri de elevi – de la copii la adolescenti – indrumate la locuri si monumente istorice sau prin muzee. Aici se face educatie nationala sau identitara, se mentine in cei tineri amintirea vremurilor trecute si prin aceasta se contribuie metodic, „nemteste“, la formarea unor mentaluri necesare chiar si intr-o Europa unita. La sedinta solemna a Academiei Austriece la implinirea a 160 de ani de vietuire, la care am asistat, s-a difuzat imnul national si abia apoi cel al Europei. Nu s-a intamplat ca la noi, cand se vorbeste cu insistenta si se sarbatoreste la 9 mai, Ziua Europei, fara a se aminti ca in aceeasi zi Romania si-a proclamat independenta, sau la o festivitate se difuzeaza doar imnul Europei, uitandu-se ca avem un imn al tarii cu profunde semnificatii de-a lungul devenirii noastre.
Viena ramane mai departe a austriecilor, ei oferind-o si celorlalti, marele oras fiind din totdeauna o punte de legatura, mai intai intre etniile imperiului disparut si apoi intre oamenii veniti de pretutindeni sa-l vada si sa-l admire. Ea isi pastreaza maretia, chiar si in hainele mai modeste ale unui stat mic, dar prosper, ca si functiunile ei universale.Dulcea Bucovina
„Tara a fagilor“, leagan al principatului Moldovei, smulsa in 1775 din trupul Moldovei in jocul dominator al marilor puteri, Bucovina reprezinta o entitate specifica. Baia, Siretul, Radautii si mai ales Suceava amintesc trecutul indepartat al timpurilor medievale romanesti. Zidurile cetatii Sucevei, dar si echilibrata biserica domneasca din Radauti, ca si neintrecutul lant al manastirilor ei stau marturie peste veac a ceea ce a fost candva Bucovina si ceea ce in parte ea mai este.
Totul este asezat intr-un cadru deosebit. Colinele si vaile ca si padurile alcatuiesc un complex natural caruia i s-a dat denumirea fireasca de „dulce Bucovina“. Pentru a fi cinstiti, trebuie sa adaugam ca si stapanirea austriaca a adus unele lucruri. Pe plan national a avut loc o deznationalizare „cu manusi de catifea“ a provinciei. Inclusa in imperiu, compozitia ei etnica a cunoscut schimbari semnificative, din prima jumatate de veac. Populatia i-a crescut grabnic, dar mai ales prin imigrari. in 1848, romanii nu mai detineau majoritatea. Dar, pe de alta parte, administratia imperiala – „die gute kaiserliche Verwaltung“ – si-a pus benefic pecetea, armonizand pe plan administrativ, modernizand, construind o provincie model.
Romanii bucovineni, desi treptat intrecuti demografic de ceilalti, cu toleranta si chiar incurajarile imperiale, au dus o viata incomparabila mai buna fata de soarta rezervata conationalilor lor transilvaneni. De asemenea, s-a realizat o conlocuire intre autohtoni si noii veniti, cum nu s-a mai petrecut aiurea si care s-a mentinut si dupa 1918. Am avut de mai multe ori prilejul, la reuniuni stiintifice internationale, sa asist la „intalniri“ intre bucovineni sau cernauteni, care traisera in perioada interbelica in Bucovina. Numaidecat, germanul, ruteanul, evreul, polonezul si, evident, romanul se strangeau laolalta evocand intr-o reala fratietate timpurile trecute. Astazi, Bucovina este impartita, dar amintirile mai staruie inca, dupa cum se impune si necesitatea de a se cunoaste trecutul si prezentul ei. Recent infiintatul Institut al Bucovinei – rezultat din dezvoltarea Centrului de studii „Bucovina“ de la Radauti – va putea raspunde unei astfel de chemari. Suntem datori sa pastram memoria unor timpuri trecute, sa le reinsufletim in amintirea tinerilor, chiar daca li s-ar parea ca nu vom face altceva decat sa le daruim povesti. 9 si 10 mai
Dintotdeauna politica a poluat istoria, manipulandu-i intelesurile. Un exemplu elocvent si actual este cel al „opozitiei“ dintre zilele de 9 si 10 mai. Amandoua aceste zile au sensurile lor, care se intretaie; de fapt, ele se intregesc si sunt ingemanate.
La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus juramantul fata de noua sa patrie, incepand o lunga si rodnica domnie, realizandu-se inca o dorinta exprimata de Adunarea ad hoc din 1857.
Cativa ani mai tarziu, la 10 mai 1881, a avut loc proclamarea Regatului, moment de seama in domnia regelui Carol I, dar si o clipa de inaltare in rang a tarii intr-o Europa in care, cu exceptia Frantei republicane, din septembrie 1870, a Elvetiei confederale si a minusculei republici San Marino, monarhia era forma de stat dominanta. Ridicarea principatului Romaniei la rangul de regat a insemnat o recunoastere a rolului ei pe continent de catre casele domnitoare europene si implicit de catre marea majoritate a marilor puteri ale vremii, regate sau imperii. Dupa delicate negocieri intre curtile regale si imperiale, Parlamentul Romaniei a adoptat inca din martie 1881 legea privind inaltarea Romaniei la regalitate, dar proclamarea efectiva a noii stari de lucruri a fost intarziata deliberat pana la 10 mai 1881, dorindu-se ingemanarea acestei zile cu cea de 10 mai 1866.
in privinta proclamarii independentei – de fapt, o indrazneata autoproclamare nerecunoscuta atunci de vreo mare putere! – aceasta a avut loc la 9 mai 1877, succesiv, la Camera si la Senat. in urma unei interpelari a radicalului Nicolae Fleva, ministrul de Externe Mihail Kogalniceanu rostise epocalul sau discurs referitor la starea de neatarnare a tarii, Parlamentul prin cele doua Camere sanctionand apoi noua stare de lucruri. in ziua urmatoare, membrii Corpurilor legiuitoare s-au infatisat la Palat pentru urarile de rigoare, de ziua de 10 mai, prezentand domnitorului cu acest prilej hotararea luata de ei in ziua anterioara.
Asa cum, dupa 5 si 24 ianuarie 1859, s-a hotarat sa fie sarbatorita doar cea de-a doua zi a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, tot asa sarbatorirea proclamarii independentei a fost transferata in ziua urmatoare de 10 mai, cand se sarbatorea inceputul domniei principelui Carol.
Timp de peste 80 de ani, ziua nationala a Romaniei a fost ziua de 10 mai, care a ingemanat in ea ziua dinastiei – inceputul domniei lui Carol I si proclamarea regatului, dar, prin transferul amintit, si ziua neatarnarii tarii. Dar prin aceasta nu s-a sters o zi din istorie. Ziua de 9 mai 1877 ramane ziua de inceput a independentei Romaniei.