Sari la conținut

Ura!... si la Siegfried

articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05
» cultura ideilor »
Autor: Alex. Cistelecan
Exista concepte taioase si exista concepte gazoase. Cu ajutorul primelor, o situatie incalcita devine brusc transata, iar ceea ce parea a fi o debara intunecata debordand de obiecte se transforma rapid intr-un raft de biblioteca fisat si structurat intr-un mod riguros. Dimpotriva, conceptele gazoase functioneaza mai degraba prin samanizarea situatiei: prin incetosarea ei deliberata urmata de stabilirea adevarului prin invaluire, asadar dintr-o pozitie de enuntare imposibil de identificat. S-ar zice ca aceste concepte gazoase merg, astfel, pe principiul politicilor securitare: nu prevenirea sau inlaturarea dezordinii, ci guvernarea ei.
8 In aceasta intelegere a politicului si a ideologicului in termeni de pasiune si de ura, atingem, intr-adevar, principala eroare teoretica si totodata efectul major pe care mizeaza autorul: depolitizarea politicului. Gratie ei, domnul Liiceanu poate ajunge la concluzia ca societatea romana este, de fapt, scindata astazi intr-o „lupta intre bine si rau“.
Conceptul de ura pe care domnul Liiceanu il forjeaza in ultima sa carte se inscrie hotarat in aceasta a doua categorie. De fapt, in mainile domniei sale, conceptul de ura devine o veritabila bomba lacrimogena: in loc sa limpezeasca lucrurile, efectul sau e cel de a produce ceata in expunere si lacrimile in ochii cititorilor. Explozia e imediata: de la bun inceput, conceptul de ura este privat de diferenta specifica, gen proxim, metoda de abordare, domeniu de manifestare, camp de studiu, legitimare teoretica. Tocmai pentru ca e inexplicabila, ura explica totul: ura i-a facut pe targu-mureseni sa se cafteasca in martie '90; ura se manifesta in Parlament atunci cand se incerca suspendarea lui Basescu; la fel, guvernantii comunisti urau, de fapt, atunci cand, aparent, dispretuiau o populatie „pe care o considerau inapta de libertate“; dupa cum, la fel, populatia ura, in realitate, atunci cand era, iarasi aparent, scufundata in „frustrare, mizerie si frica“; tot din ura se facea si disidenta – „sentimentul activ al urii“; si tot ura ramane, dupa 1989, nu doar sentimentul dominant, ci insusi cifrul epocii. Din doi pasi si trei miscari, lansand in trecere o distinctie de mare subtilitate (existenta, in timpul regimului comunist, a unei uri „de sus in jos“ si a unei uri „de jos in sus“!), domnul Liiceanu ajunge perfect odihnit la maxima generalizare: in fond, doamnelor si domnilor, onorata asistenta, ura este trasatura de baza a modernitatii. Sau, spus invers, modernitatea – care incepe, se pare, pe la sfarsitul secolului XIX – se caracterizeaza fix prin patru explozii de ura: de clasa, de rasa, de natiune si religioasa. Ceea ce nu inseamna ca inainte de modernitate nu se ura: ci doar ca ura premoderna nu era sustinuta de ideologie.

Dar sa nu sarim peste etape. Caci domnul Liiceanu procedeaza sistematic, pornind de la o distinctie cat se poate de originala: exista „ura de pornire“ – pura invidie gratuita si imorala – si exista „ura de reactie“ – care are ea ceva la baza, caci altfel nu s-ar mai povesti. Noi, in „Despre ura“, ne ocupam doar de prima. Pentru explicitarea ei, domnul Liiceanu face un lung detur intr-un amplu expozeu de trei pagini cu caractere de 16, prin gandirea urmatorilor: Empedocle, Max Scheler, Ortega y Gasset, Théodule Ribot, Isus Christos, Nietzsche si Goethe. Plus Heidegger, am fi tentati sa adaugam, daca prezentarea teoriei despre Mitsein si cotidianitate medie n-ar semana atat de flagrant cu un fel de ghid de reusita in afaceri si de strecurare prin societatea concurentiala. Toate aceste dezvoltari ca sa ajungem la urmatoarele concluzii: mai intai, ca nu poti uri pe cineva care iti este inferior – de unde rezulta, printre altele, ca nici guvernantii comunisti nu aveau cum sa urasca o populatie pe care o socoteau „inapta pentru libertate“, asa cum se spune in introducere; doar daca nu cumva in cazul lor, al odiosilor comunisti, ura era atat de profunda incat iesea din parametrii sai normali de functionare; iar in al doilea rand, ca „intr-o comunitate atomizata si dezbinata , in care admiratia e pe cale de disparitie, reusita cuiva nu mai poate fi evaluata in termeni pozitivi. in aceste conditii, ura e cea care devine automat un simptom al reusitei“. Tulburator. Ravasitor. Tare. Sa recunoastem, totusi, ca aceasta ipoteza din urma nu este chiar atat de originala pe cat pare la prima vedere. Ca invidia, pardon, ura, roade din temelii omul recent, acesta este un aspect care a fost tematizat pana si la noi de abordari din cele mai diverse: de la teoreticianul Sisu din gruparea fenomenologica La Familia, care observa ca „dusmanii mor cand ne descurcam mai bine“, pana la post-structuralistul Minune, care sustinea ca „of of of, mor toti tiganii, ca eu ma distrez si arunc cu banii“. Trebuie insa sa remarcam ca domnul Liiceanu face un pas in plus in raport cu acesti vrednici (desi ignorati) inaintasi: astfel, daca este adevarat ca orice succes personal provoaca ura celor din jur, domnia sa conchide ca si inversul e valabil, ca, adica, orice ura a celor din jur este deja o confirmare a succesului meu personal; sau, altfel spus, ca „orice ura de moarte intalneste la capatul ei triumful cuiva“. Ceea ce ar putea trece drept spectaculoasa rasturnare dialectica, daca n-ar fi, din pacate, o biata conversie logica. in cazul de fata, una chiar nevalida: din SaP nu rezulta PaS (vezi manualul lui Botezatu pentru clasa a IX-a).

Dar chestiunile cu adevarat importante abia acum incep. Partea principala a lucrarii se bazeaza pe o istorie a urii, care istorie cuprinde doua etape: prima – ura lui Cain fata de Abel; a doua – ura care apare prin opera lui Marx. Ceea ce lipseste, asadar, din aceasta istorie a urii este tocmai istoria: caci, intre cele doua momente, se intinde o pauza inexplicabila, lunga cat toata istoria, sau, mai degraba, un salt mortal de la mit la utopie, taman peste istorie. „Ura originara“, daca e sa-l credem pe domnul Liiceanu, era inca destul de ok. Asta pentru ca ea era caracterizata prin „satisfacere limitata, unidirectionare, pedeapsa, oprobriu, suferinta si remuscare“. Cei care perfectioneaza ura, organizand-o intr-o ideologie si prevazand-o cu un program, un scop, o sustinere teoretica, o aura stiintifica si un sistem de functionare, sunt tocmai Marx, Lenin si gealatii lor. Prima modificare care intervine astfel in manifestarea urii este ca aceasta devine impersonala: nu mai avem situatia in care o persoana uraste alta persoana, ci ne confruntam cu situatia in care o persoana ca membru al unui grup uraste o alta persoana ca membru al unui alt grup. O serie de intrebari se deschid aici vizavi de aceasta pretinsa transformare radicala a urii incepand cu modernitatea: cand, in Evul Mediu, un crestin ura un musulman, sau invers, un musulman ura un crestin, si ambii urau un evreu, oare ura nu era tot o astfel de ura impersonala in numele unor categorii? Cand Cain il ura pe Abel, oare el nu vedea in conflictul dintre ei tocmai o manifestare a unui conflict intre grupul celor favorizati de Dumnezeu si cei uitati de El? Oare relatia dintre Cain si Abel nu este si ea, in termeni lacaniano-girardieni, tot una triunghiulara, asadar intermediata simbolic, si nu una simplu dual-imaginara (1)? De partea noastra, am indrazni astfel sa afirmam ca una din trasaturile esentiale si atemporale ale urii este tocmai cea de a face acest scurtcircuit intre motivele personale si explicatiile generalizante, acest salt de la personal la impersonal. Nu degeaba se spune ca ura este un fel de forta impersonala care imi dicteaza gesturile, un fel de decizie a celuilalt in mine. Dar domnul Liiceanu nu zaboveste asupra acestor aspecte problematice. Explicatia impersonalizarii urii este una strict istorica si domnia sa o ia de buna de la Ortega y Gasset: cauza acestei impersonalizari tine de aparitia maselor pe scena istoriei. De unde rezulta ca solutia, exprimata tacit, ar fi ca masele, daca tot s-au nascut prin cine stie ce accident nefericit al evolutiei societatii, sa faca bine sa taca din gura si sa adore in liniste deciziile pe care le iau, in numele lor, cei alesi.

Urmatorul set de dificultati apare odata cu echivalarea, de catre domnul Liiceanu, a urii impersonale cu pasiunea politica. Aici, domnia sa ne ofera din belsug citate din „Manifestul Partidului Comunist“ si din cuvantarile lui Lenin, citate in care ura musteste in promisiunile de „rasturnare“ si „lichidare“ a burgheziei (2) . Iata, deci, concluzioneaza domnul Liiceanu, iata cum aceasta ideologie abia daca putea masca ura din care se hranea. Iata cum pasiunile politice ale modernitatii nu sunt decat debuseurile optime ale urii. Si totusi, se cuvine sa ne intrebam: oare in ce moment al istoriei politica a fost lipsita de pasiuni? Cand a fost politica un pur joc de gandire si contemplatie platonica dezinteresata a ideilor? Banuiesc ca niciodata. Parafrazandu-l pe Freud, am putea chiar spune ca, atunci cand politica (rece, echilibrata, rationala) ar deveni posibila, ea n-ar mai fi necesara.

Si totusi, o evolutie incontestabila exista aici, sustine domnul Liiceanu: „in modernitate, ura ca pasiune politica ajunge la constiinta de sine“. Adica devine ideologie. Ideologia este un „mijloc intelectual de organizare a urii... Prin ideologie, ura face pasul de la natura la cultura“. Ocazie cu care inauguram al treilea set de probleme lasate nerezolvate de catre domnul Liiceanu: exista, deci, o ura naturala? Plantele si animalele urasc si ele? Oare problema nu este tocmai acest postulat al unei stari originare, mitice, naturale, in raport cu care ideologia apare in mod necesar ca un construct, un artificiu, un adaos exterior? Oare ura nu este, ca toate celelalte pasiuni, tocmai dezechilibrul imediat al fiintei umane, punctul in care „armonia“ naturala este, in fiinta umana, intotdeauna deja in exces, intotdeauna deja cultura?

Aici, in aceasta intelegere a politicului si a ideologicului in termeni de pasiune si de ura, atingem, intr-adevar, principala eroare teoretica si totodata efectul major pe care mizeaza autorul: depolitizarea politicului. Gratie ei, domnul Liiceanu poate ajunge la concluzia ca societatea romana este, de fapt, scindata astazi intr-o „lupta intre bine si rau“. Afirmatia e atat de neta incat pana si domnul Liiceanu simte nevoia sa o tempereze intr-o nota, sustinand ca dihotomia respectiva ar putea parea exagerata in ochii unora, dar ca domnia sa, intre Doina Cornea si Vadim Tudor, pur si simplu nu vede alta departajare posibila. Ceea ce ridica automat doua probleme: daca lupta dintre bine si rau este, de fapt, lupta dintre Doina Cornea si Vadim Tudor si ea traverseaza astazi societatea in ansamblul ei, inseamna ca toti suntem fie Doina Cornea, fie Vadim Tudor: transformarea maniheismului valoric intr-un maniheism cu nume proprii nu atenueaza deloc grosolania descrierii; in plus, se cuvine sa ne intrebam unde oare se situeaza domnul Liiceanu in aceasta dihotomie, din moment ce, recent, tocmai doamna Doina Cornea si-a exprimat public temerile sale vizavi de incercarea domnului Liiceanu de a-l transforma pe Basescu intr-un om providential al societatii romanesti, un om insarcinat de Dumnezeu cu calmarea degrindoladei politice si cu cazarea rapida a opozantilor sai in doua cete: in smintiti, respectiv misei.

Aceasta depolitizare a politicului prin redescrierea sa in termeni psihologico-morali se manifesta, de altfel, in problema majora pe care domnul Liiceanu o lasa neelucidata, desi ii da tarcoale pe tot parcursul cartii: care este, pana la urma, raportul dintre ideologie si ura? Este ideologia efectul urii, prin care aceasta din urma incearca sa se mascheze sub aparente teoretice pretins neutre? Sau invers, ura este efectul ideologiilor? Sau, in fine, cele doua sunt co-originare, fiind principalele fenomene ale aceleiasi constelatii numite modernitate? Din motive perfect explicabile, cartea refuza sa transeze problema si sa ofere o explicatie. Uneori, ideologia pare sa fie cauza urii de masa: „numai datorita aliantei cu un element intelectual, cu prelucrarea ei ideologica, poate cuprinde masele“. Dar relatia pare sa mearga si invers: astfel, la baza ideologiei lui Marx si Lenin se pare ca statea ura lor spontana si de neoprit. Aceasta ura este explicata de domnul Liiceanu intr-un mod cat se poate de ingenios si elaborat: prin existenta furunculozei (datorata, evident, neigienei) in cazul primului, sau prin excluderea din universitate, in cazul celui de-al doilea. Analiza pe care domnul Liiceanu o face ideologiei marxiste atinge aici gradul sau maxim de articulare si profunzime: adevarul si originea comunismului se gasesc in bubele de pe fundul lui Marx! Iata deci, exclama domnul Liiceanu in tonuri de Evrika, iata cum „istoria secolului XX s-a inaltat pe muntele de resentimente adunate in inima catorva insi“! Acesta este, deci, rezultatul complex la care domnul Liiceanu ajunge dupa cincizeci de ani de intens travaliu spiritual: ura ce defineste modernitatea in ansamblul ei provine din ideologia marxista, care provine din furunculii lui Marx! Sau, invers – caci, asa cum spuneam, domnul Liiceanu nu pare foarte decis in privinta variantei corecte – ideologia marxista provine de fapt din ura de masa, iar furunculii lui Marx sunt, probabil, doar efectul ultim din acest complex lant cauzal; sau, in fine, a treia varianta, atat ideologia marxista, cat si ura de clasa, cat si furunculii lui Marx sunt simptomele simultane ale modernitatii. Oricum ar sta lucrurile, analiza domnului Liiceanu si punerea accentului pe motivul urii rateaza complet miza: caci, daca ura moderna provine din ideologie, atunci ramane de explicat motivul pentru care aceasta ideologie a prins la atatia oameni; iar cum ura nu este aici cauza, ci efect, inseamna ca explicatia ar fi trebuit sa se concentreze pe structurile sociale si politice care au facut posibila preluarea ideologiei marxiste de catre un numar atat de mare de oameni si transformarea ei intr-un fenomen epocal. Presupun ca nu existenta furunculilor la majoritatea populatiei ar putea furniza explicatia. Daca varianta a doua e cea corecta si ura de masa este originara, iar ideologia marxista e doar o sistematizare a ei, atunci tot ramane de explicat de ce brusc, la un moment dat, oamenii au inceput sa urasca in masa fara nici un motiv. Ceea ce inseamna ca o explicatie politico-sociala structurala era din nou necesara, nu una biologista, moralizanta si simplificatoare in termeni de ura. Si presupun ca, din nou, raspandirea sporita a furunculilor in randul omenirii nu putea fi explicatia cautata. Iar daca, in fine, atat ura, cat si ideologia, cat si furunculii sunt fenomene definitorii ale modernitatii, atunci din nou analiza trebuie intreprinsa la un alt nivel, structural, iar modernitatea trebuia descrisa, din nou, dintr-o perspectiva sociala, politica si economica, si nu pur si simplu sentimentala. Ceea ce domnul Liiceanu evident nu face. Singura explicatie pe care o ofera domnia sa – si anume aparitia maselor pe scena istorica – este complet insuficienta si, mai mult decat atat, extrem de delicata: fie intelegem aparitia maselor pe scena istoriei ca un fenomen necesar si inevitabil al modernizarii si democratizarii societatii, caz in care renuntam la descrierea moralizanta si condamnarea in termeni de „ura“ a acestui fenomen; fie consideram ca acest fenomen este doar un accident nedorit si ca, prin urmare, se cuvine sa abandonam structurile ineficiente ale democratiei parlamentare, in favoarea unei organizari absolutiste pe baza de investire divina. Din cate inteleg eu, citind aceasta carte si urmarind actiunile recente ale domnului Liiceanu, se pare ca optiunea domniei sale se indreapta, tot mai apasat, exact spre aceasta din urma varianta.

in ansamblul ei, analiza moralizanta, psihologizanta si totodata valorizanta pe care domnul Liiceanu o face modernitatii are, astfel, rolul de a legitima ierarhiile existente si nedreptatile sociale prin simplul recurs la vocatie, bunatate si misiune divina in cazul unora, sau prin recursul la ura, invidie si rautate nejustificata, in cazul altora. Cam acelasi lucru l-am putut citi deja, uluiti, in apologia masinii Siegfried pe care domnul Liiceanu a facut-o recent in ziarul „Cotidianul“: e drept, aici speraclul conceptual al urii lasa locul explicatiei prin merite culturale si spirituale. Ar trebui, sustine domnul Liiceanu, „sa le fie interzis sa se urce celor care nu au citit capitolul „Antinomiile ratiunii“ din „Critica ratiunii pure“ si cele 25 de versuri din „Henric al IV-lea“ care alcatuiesc faimosul schimb de replici dintre Hotspur murind si printul invingator“. Aceasta afirmatie, temerar de imorala, tinde sa uite ca deja pentru 99% din populatie o asemenea masina tine oricum de domeniul interzisului, nu din asemenea ratiuni culturale, ci din motive strict economice. Dar cine sunt acesti 99% din populatie, care evident il urasc nejustificat pe posesorul privilegiat al masinii Siegfried? Au ei vreun rol pe lumea asta? Sa-l ascultam pe domnul Liiceanu: cine nu s-a urcat la volanul unei asemenea masini si „nu a lasat in urma, inghitind instantaneu, una cate una, masinile care se tarasc in carduri in spatele unui convoi de TIR-uri pe soselele Romaniei a trait, intr-un anume sens, degeaba“. Prin urmare, chiar asa: cine sunt acesti inculti invidiosi care nu merita sa se urce vreodata intr-un BMW seria 3? Niste tipi care oricum traiesc degeaba.

Revenind la „Despre ura“, sa ne intrebam atunci: dar ceilalti, acei carturari posesori de BMW-uri, cei care depasesc tirurile lasandu-ne cu gura cascata si rosi de invidie, acei putini alesi care conduc tara catre valorile morale, care ne scot teferi din serpentinele democratiei si regreta sincer ca ii privim cu ura, ei cine sunt si de unde au venit? Aici domnul Liiceanu redevine interesant. Mergand pe urmele lui Julien Benda, domnia sa traseaza dupa cum urmeaza raportul pe care intelectualul (sau, mai exact, carturarul) trebuie sa il intretina cu lumea si pasiunile politice: carturarul trebuie sa le reziste cu orice pret. Rolul sau originar este cel de a fi „desprins de lumesc“, de a fi „in stapanirea unui bun non-temporal“, de a sluji „valorile eterne“ etc. (stim povestea). Ca atare, atunci cand carturarul intra in jocul politicii lumesti sau fie si doar atunci cand se bucura de succes printre laici, putem fi siguri ca el si-a tradat misiunea divina initiala. Ceea ce, sa recunoastem, suna cel putin ciudat din partea cuiva care nu numai ca lucreaza, in acest moment, la rescrierea Constitutiei, dar se mai si bucura de un succes de masa comparabil doar cu cel al unor Dan ori Sandra Brown. Dar nu e nici un paradox aici, ar spune domnul Liiceanu. Pentru ca, in epoca noastra, a ideologiilor si urii organizate, carturarul are, totusi, trei posibilitati: fie sa intoarca spatele lumii si sa se ocupe exclusiv cu spiritul; fie sa joace rolul de moralist, sa vegheze asupra respectarii criteriilor si valorilor morale de catre semenii sai; fie sa-si tradeze propriu-zis misiunea si sa faca ideologii. Probabil ca domnul Liiceanu s-ar recunoaste, prin activitatea pe care o realizeaza, in a doua categorie: adica cea mai periculoasa, as spune eu, intrucat efectul ei este tocmai depolitizarea politicului, inchiderea spatiului democratic si ocultarea lui cu valori pretins eterne, aflate in posesia exclusiva a celui care le propune. Nu intamplator, varianta a doua de intelectual reprezinta un fel de scurt-circuit intre politic si religios, intre secular si divin, intre democratie reprezentativa si legitimare transcendenta, intre interior si exterior al politicului, pe scurt, un analogon perfect in campul spiritului a ceea ce presedintele Basescu tinde sa reprezinte astazi in campul politicului: o stare de exceptie vie in cel mai deplin sens schmittian.



Sa tragem acum concluziile. Daca „Jurnalul de la Paltinis“ si „Cearta cu filosofia“ puteau trece inca drept niste lucrari placute si utile pentru un adolescent, daca „Declaratia de iubire“ si „Usa interzisa“ te mai gadilau inca printr-un stil memorialistic agreabil, ultimele carti ale domnului Liiceanu, „Despre minciuna“ si „Despre ura“, ajung la un nivel de superficialitate, banalitate si retorica simplista pe care cu greu l-am fi putut banui la un intelectual cu o vechime in meserie de peste 40 de ani. „Despre ura“ se inscrie, astfel, intr-o pretinsa istorie heideggeriana a Stimmung-urilor, atata doar ca nu prea e vorba de vreun Stimmung, ci de un simplu sentiment omenesc prea-omenesc umflat la dimensiuni epocale, imprastiat rapid in toate sferele posibile si confundat cu aproape toate rudele sale; dupa cum nu e vorba nici de reflectie filosofica heideggeriana, ci de un fel de heideggerianism de post-liceala, o explicatie simplist psihologizanta realizata in scopul de a condamna urgent ceea ce suntem prea grabiti pentru a sta sa intelegem.

Dar pe cat e de precara din punctul de vedere al realizarii teoretice aceasta carte, pe atat este ea de problematica din punct de vedere ideologic. Ca, in calitatea mea de om de stanga, aceasta carte m-a scos pur si simplu din sarite, era ceva de asteptat: nu cred ca isi inchipuia cineva ca, daca tot scrie o carte in mare parte despre ideologia marxista, domnul Liiceanu va avea curiozitatea sa rasfoiasca macar o lucrare de teorie de stanga. Dar ca aceasta carte m-a ingrozit, pur si simplu, in calitatea mea de cetatean al unei republici democratice organizate in structuri liberal-parlamentare, asta e deja cu totul altceva. Acesta lucrare, prin lipsa sa de obiect si de metoda, prin graba condamnarii si a judecarii morale, prin simplismul argumentarii, prin biologizarea, psihologizarea si generalizarea grabita, departe de a fi „o maniera intelectuala si simbolica de a exorciza ura“, asa cum pretinde autorul, este, in realitate, ea insasi o carte plina de ura. Discursul antimodern, antidemocratic si antiliberal al domnului Liiceanu agita neobosit spectrul comunismului doar pentru a ne impiedica sa vedem ca adevarata amenintare vine deja din partea cealalta. Atat apologia sfruntata a interbelicului (3) si critica modernitatii de pe pozitii paseist-elitiste pe care le regasim in „Despre ura“, cat si incercarile concrete ale domnului Liiceanu si ale amicilor sai ultraconservatori de a neutraliza structurile democratice si de a reorganiza societatea romaneasca in jurul autoritatii divine a presedintelui tind, astfel, sa ofere un sens nebanuit de actual si de grav profetiei pe care Gerard Granel o facea deja acum cateva decenii: „anii 30 ne stau in fata“.

___________________________________________

1) in opinia mea, mult mai interesant de studiat ar fi fost cazul complex si paradoxal, ignorat de domnul Liiceanu, in care personalizarea si impersonalizarea nu numai ca nu merg mana in mana, ci par chiar sa se opuna. Putem intalni acest gen de situatii in afirmatiile extrem de obisnuite la noi, de genul "eu am multi prieteni unguri, dar ungurii in general ma enerveaza". Analizarea situatiilor de acest fel – de tipul je sais bien, mais quand meme... – ar fi pretins insa din partea autorului un lung detur prin teoria psihanalitica a scindarii subiectului si a ecartului dintre cunoastere si credinta, teorii pe care domnul Liiceanu din pacate nu da doi bani.

2) Sa nu ne inchipuim ca domnul Liiceanu s-a murdarit deschizand vreo astfel de carte: toate aceste citate sunt de fapt preluate la a treia mana, din carti de condamnare a ideologiei marxiste, publicate, evident, la editura Humanitas.

3) Deloc intamplator, fata de cele aproape o suta de pagini dedicate ideologiei marxiste ca ura de masa, ideologia nazista este mentionata in treacat in ceva mai putin de o pagina.