Judecata de Apoi a burgheziei tuturor
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura literara »
Autor: Cristina Balinte
Scriitorului, in sens clasic, i s-ar putea reprosa indecizia, expresia evaziva, contradictiile in termeni ce nu intotdeauna se salveaza ca forme de oximoron. Pasolini experimenteaza si fragmenteaza, isi inveleste atacul ideologic in faldurile maiestuoase ale genurilor inalte. Pe suport textual, acesta este „Requiem“-ul sau, litania care insoteste incidentul teofanic, tematizat in roman prin coborarea in cotidian a unui Oaspete.
La Festivalul de film de la Venetia din 1968, Pasolini a prezentat „Teorema“, ultima faza (cea vizuala) a unui proiect cu miza combativ-ideologica. Initiat pe suportul textual al unei tragedii in versuri, modificat, pe parcurs, mai intai in roman, asociat – in nomenclatorul declarat „stiintific“ – speciei „referatului“ (ori mai degraba cazierului!) si, ulterior, redus la structura de scenariu, acesta avea sa izbeasca fara menajamente atat tabuurile gandirii de dreapta, cat si fixismele stangii dedate, la randul ei, la actiuni si reactiuni perpetuate dupa sablon.
Desigur, orientarea atitudinii lui Pasolini apartine ideologic stangii, insa obiectul criticii induse prin „Teorema“ nu are a face cu dirijismul inchizitorial catre dusmanul politic, ci vizeaza, prioritar, doza de inchistare in structura predefinita a ideilor importate involuntar, in aceeasi maniera in care se transleaza fara acceptul individului si unele trasaturi genetice.
Conceptul de „mic-burghez“ din „Teorema“ capata aderenta atat in oranduirea capitalista, cat si in cea socialista. Este un dat, o vina tragica, un pacat originar al lumii contemporane, un stadiu osificat in societatea anilor postbelici '60-'70. Acolo unde metafizica s-a pierdut, oamenii s-au agatat cu teama si speranta de o „morala“. Or dependenta de aceasta „morala“ i-a indepartat de ei insisi, i-a naravit la falsa constiinta de sine, a produs adecvare la grupul social si amnezie fata de adevaratul eu. Se cere o Judecata de Apoi care sa puna ordine in lucruri? Unii nu cred in Ea si Ea totusi vine; altii cred in Ea, Ea vine, dar nu sub forma asteptata, si atunci Ea se furiseaza ca actiune, lasandu-si in timp si spatiu, spre recunoastere, numai consecintele.
in film, cadrele se succed in acordurile „Requiem“-ului lui Mozart, replicile sunt esentializate, cuvantul (poate prea „vulgar“, pentru a folosi un determinant preferat de Pasolini) cedand locul imaginii. Romanul „Teorema“ este disecat in doua parti, fiecare presupunand multiple capitole tip cadru cinematografic, a caror suita epica, lineara in relatarea unui martor-narator, se sectioneaza prin poeme unde „vocea“ principala devine aceea a Celui care a sosit. Demonstratia accentueaza sugestia vizuala, cartea tradandu-l parsiv pe scriitor, in favoarea regizorului.
Scriitorului, in sens clasic, i s-ar putea reprosa indecizia, expresia evaziva, contradictiile in termeni ce nu intotdeauna se salveaza ca forme de oximoron. Pasolini experimenteaza si fragmenteaza, isi inveleste atacul ideologic in faldurile maiestuoase ale genurilor inalte. Pe suport textual, acesta este „Requiem“-ul sau, litania care insoteste incidentul teofanic, tematizat in roman prin coborarea in cotidian a unui Oaspete.
O Bunavestire cu scantei de Apocalipsa
Niciun modern nu manifesta disponibilitate pentru a-si schimba rostul sedimentat intr-o institutie, clasa, grup, de-a lungul istoriei. Clamata, insa neasumata, religia ca traire a fost trucata de necesar. Fiecare se supune codului social invatat, prezumat ca fiind calea unica. Pasolini constata starea de fapt, enuntand teorema, care spre deosebire de lema (admisa din oficiu ca adevarata), permite si cere demonstratia. Se focalizeaza o comunitate reprezentativa: familia de educatie burgheza a unui industrias din Milano, alcatuita din tatal Paolo, mama Lucia, fiul Pietro, fiica Odetta si servitoarea Emilia.
in acest univers, confortul vietii fara griji, dusa intr-o vila din afara orasului, asigura contextul fericit al cufundarii in conformismul normelor de „clasa“. Tatal isi vede in tihna de cariera si de acumularea de capital; mama este fidela ideii de casnicie; fiul urmeaza cursurile unei institutii pe masura apartenentei sociale, etaland o uniformizare comportamentala similara tuturor colegilor lui; fiica, inscrisa la o scoala catolica, se afla in plin proces de inhibare a pulsiunilor ireverentioase fata de codul social care i s-a repartizat la nastere.
O telegrama adusa de postasul nostim carliontat Angiolino, cu vestea evaziva „Maine voi fi la voi!“, este suficienta pentru a pune dinamita in Paradisul irigat cu falsitate. De undeva neprecizat, dar cunoscut (indicii: personajul este numit Oaspete, nu Strain; in preajma lui, familia se reuneste cu bucurie, nu manifesta reticenta), descinde un tanar de o frumusete putin obisnuita, cu ochi albastri, „lipsit de mediocritate, de comun si de vulgaritate“. O fiinta care seduce prin simpla prezenta, in fata Oaspetelui, topindu-se instantaneu orice educatie si morala. Prima atinsa de misticismul atractiei este servitoarea, provenita din mediul satesc, un loc unde religiozitatea se recupereaza mai usor din memorie, iar credibilitatea miracolelor este mai mare. ii urmeaza foarte repede fiul, mama, tatal si fiica. Toate aceste victime ale „vinei“ burgheze primesc harul de a sesiza ceea ce sunt cu adevarat, de a-si depasi inhibitiile. Nu se asteptau la nimic deosebit, prin venirea Oaspetelui, si totusi acesta i-a fascinat decisiv in cel mai scurt timp, facandu-i sa abandoneze ratiunea si sa dea prioritate instinctului adormit.
Asezati la masa, in gradina vilei, membrii familiei alcatuiesc deja un alt fel de comunitate: cea a adoratorilor Oaspetelui. Relevant este ca niciunul nu isi verbalizeaza pasiunea, singurul detinator al secretului, in afara Oaspetelui, fiind martorul-narator. in acest moment de tensiune erotico-religioasa, reapare postasul Angiolino. Cu o noua telegrama: „Maine trebuie sa plec“. Iar Oaspetele dispare intr-un taxi, lasandu-i pe burghezii cuprinsi de fervoarea transei, sa se zbata de acum incolo in existente reconfigurate. Mecanismele acestor prefaceri sunt transcrise de Pasolini, pentru fiecare caz, la persoana I, in poemele din „anexa“ partii intai: „Sete de moarte“, „Identificarea incestului cu realitatea“, „Pierderea existentei“, „Distrugerea ideii de sine“, „Complicitate intre lumpenproletariat si Dumnezeu“.
Exista si un suflet salvat
in iconografia traditionala a Judecatii de Apoi, aria de desfasurare a supliciilor condamnatilor este simetrica aceleia in care se deruleaza apoteoza binecredinciosilor. La Pasolini, in schimb, in „Teorema“, posibila teofanie distruge fara scapare intreg modul de viata burghez. in urma Oaspetelui ramane un drum, o cale, iar pe acesta pornesc, in a doua parte, toate personajele romanului. Departe de orice mila sau de vreo simetrie, verdictul semnaleaza dezastrul. Ca fiinte rationale, membrii familiei burgheze se pierd – aceasta este doar o latura a tragediei; cealalta, mai grava, dovedeste ca, in lipsa ratiunii intim definitorii, nu se mai poate pune nimic viabil in loc. Nebunie, obsesie, degradare, depersonalizare, mizerabilism – fiul se incranceneaza sa recupereze pe panza o imagine ce nu are cum sa fie figurata; mama se arunca in desfrau, in placerea sexului cu tineri asemanatori, ca atribute majore, Oaspetelui; tatal isi cedeaza fabrica lucratorilor, se dezgoleste pe peronul unei gari, atunci cand gaseste, dupa o indelungata si febrila cautare, un tanar pe modelul celui care le trecuse candva pragul si ii revelase natura din jur.
Damnatii se precipita in cavalcada, in timp ce de partea preafericitilor nu ramane decat un singur personaj: servitoarea Emilia, retrasa in satul de obarsie, unde se cufunda in tacere, asezata mereu pe o banca din fata casei, si capata faima unei sfinte. Taranca este singura iertata, singura care stie unde sa il caute in mod corect pe Cel disparut fara urma, singura care nu il cauta in forma materiala, ci in cea spirituala.
Tatal, mama, fiul, fiica sunt fantose ale unei ideologii necrutatoare cu metafizica, vigilenta in a poseda si a conserva. in comparatie cu membrii familiei, servitoarea are statut de „complice“ al Oaspetelui. Traieste autentic, il intuieste in clipa cuvenita si nu are nevoie apoi sa il caute, de vreme ce El este chiar acolo. Pasolini ii acorda Emiliei un final pe masura – o confirmare a sacralitatii prin dubletul stereotip al coborarii in Infern si al epifaniei: mai intai, este vorba despre o ingropare in noroi, iar ulterior despre lacrimi ce devin o balta de santier in care un muncitor isi scalda mana ranita si primeste vindecare.
„Teorema“, cel putin in varianta de roman, deconcerteaza prin ambiguitate. in actul expozitiv, naratorul isi alege partenerul de rationament in persoana cititorului, pe care il infunda meticulos in hatisuri de simboluri imprecise. Nu este o carte care sa sustina elementul religios si totusi se poate izola si in aceasta directie o teza argumentabila. Nu este o proza erotica, desi nimeni nu ar indrazni la modul fundamental sa spuna ca nu e. intre Oaspete si Dumnezeu-Tatal/Fiul exista indicii de apartenenta, nu si egalitate intre ipostaze. La fel intre Oaspete si Eros. intr-un capitol, se aminteste despre strabaterea pustiului de catre evrei; in altul protagonistul confruntarii cu desertul mereu acelasi, nelimitat, este Pavel. Dar indata ce incepe sa se profileze constructia unui rationament, contururile se dizolva in vag. Nimic nu poate fi atins cu certitudine. Adevarul se induce, nu se etaleaza sistematic.
„Teorema“ apartine schemei logice „si“ – „si“ (sau, pentru negativisti, „nici“ – „nici“), deopotriva o scriere despre sacru, ca si despre profan, despre religiozitate, ca si despre sexualitate, despre miracol, ca si despre blasfemie.
Receptat politic, proiectul lui Pasolini a starnit critici in ambele tabere ideologice: stanga i-a reprosat contaminarea cu religia, dreapta conservatoare l-a blamat pentru exhibarea sexualitatii. Judecata de Apoi tintise in prealabil prejudecatile burgheziei, dar stilul plin de indeterminari a evitat cantonarea in vreun grup, descarcand munitia asupra unei idei.
„[...] acest urlet al meu/e destinat sa dureze dincolo de oricare posibil sfarsit“, trambiteaza in final „vocea“, textul intrand intr-un vartej de referinte cultural-literare (Baudelaire, Rimbaud) si cultic-veterotestamentare (citate din Cartea Facerii si din Proroci), desprinse din cunoastere pentru a valoriza unicul element care conteaza in toata demonstratia „teoremei“: intuitia eu-lui real, independent de context ideologic si de conditionari de grup, de concepte si de dogme ale institutiilor, fie ele filosofice, fie ele bisericesti.