Epistole de necitit
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura literara »
Autor: Claudiu Turcus
Nu suntem convinsi, nici pe departe, in urma lecturii, ca am avut, „intamplator“, acces la o scrisoare nostalgica, intima, care nu ni se adresa.
Dupa un debut tarziu, premiat de „Romania literara“ – „Evanghelia dupa Arana“ (2004) –, in care a scos de la naftalina formula romanului picaresc, Nicolae Strambeanu revine, iata, cu un nou roman: „Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodata“. Mizand pe memoria celor care – s-ar zice – au luat comunismul in piept („ei sunt publicul tinta“ – marturiseste autorul intr-un interviu din „Romania libera“), reclamand, astfel, o lectura de identificare, „Scrisoarea…“ activeaza un imaginar cu care romanul romanesc postbelic – prin Marin Preda sau Augustin Buzura – si-a cam incheiat conturile. Astfel, din Orientul Extrem al secolului XVI, unde Joaquin Arana isi traia aventurile, prozatorul „se muta“ pe santierele istoriei recente pentru a spune povestea unui inginer ratat ce lupta cu destinul (repartitia), „umbland dupa transferul“ de la Ramnicu Valcea la Turnu Severin si, mai apoi, in mult ravnita Timisoara.
Retorici epistolare
De fapt, m-am grabit afirmand ca cineva spune povestea inginerului ratat, caci e vorba de o confesiune a personajului principal al carui nume nici macar nu-l aflam. Dar ostilitatile nu se desfasoara asa, pur si simplu, ci toata diegeza sufera o cosmetizare stilistica epistolara. Romanul se confunda cu scrisoarea pe care naratorul o scrie Printesei, o duduie de care s-a despartit si careia ii impartaseste betiile cu colegii de munca, experientele amoroase petrecute in obscure incaperi de uzina sau in delegatii, dramele colegilor ale caror sotii trec prin paturile altor colegi, chinul birocratic de a obtine un transfer etc… Dupa trei sute de pagini de „viata“, naratorul incheie printr-un lamento pe care-l anuntase inca din titlu: „scrisoarea mea se va asterne pagina cu pagina mereu, desi stiu ca nu o vei citi niciodata“.
Prin urmare, el ii scrie ei, chiar convins ca ea nu va citi niciodata. insa cum ii scrie?! – aceasta este intrebarea. in primul rand, „expeditorul“ simte nevoia sa faca ordine. Mai abitir, pe alocuri, ca un omniscient, uita sa subiectiveze perspectiva. Dupa o contextualizare mai mult sau mai putin detaliata a unei situatii epice, asul din maneca devine linia de dialog. Numai in urma ei personajele vorbesc. Desi tovarasi de munca cu naratorul, ele seamana cu niste marionete puse sa rosteasca replici sau sa zambeasca pentru urmatorul afis. Neasumandu-si pana la capat „conditia“ de personaj, naratorul tinde mai degraba sa restituie o atmosfera decat sa-si spuna povestea. Sau, mai clar, isi plaseaza confesiunea intr-o lume pe care se simte dator s-o si construiasca. Si tocmai din acest „simt al datoriei“ i se si trage prozatorului cel mai mare exces. Caci, in fond, cui i se adreseaza aceste povesti cu proletari? Asertiunea „multimi cadentate curgeau catre gara, barbati si femei in devalmasie, gloata, al carei sex unic devenea sexul muncii“ o vizeaza pe Printesa ca potentiala cititoare sau pe bietul lector de dincolo de paginile romanului?
Ei bine, exista o sumedenie de pasaje in care naratorul devine amnezic in ce priveste destinatarul scrisorii. Printesa apare sporadic, recuperata doar printr-un vocativ evocator („Printeso“). Absenta ei survine din faptul ca Nicolae Strambeanu ezita intre doua conventii: cea narativa si cea epistolara. Nu ca acestea s-ar exclude, insa, daca vorbim despre o scrisoare, „mesajul“ ar trebui sa se adreseze unui destinatar mentionat sau macar imaginat. in cazul unei naratiuni, lucrurile se schimba. Categoria destinatarului cunoaste variabilitatea. Scrisorile se scriu pentru cineva anume, povestile nu. De aceea, la „Scrisoarea…“ lui Strambeanu observam o contradictie ciudata. Naratorul isi spune, in fapt, micile povestiri cititorului, dar i le dedica Printesei. Tehnica ii joaca, astfel, feste prozatorului, intrucat el nu izbuteste sa i se adreseze pana la capat destinatarului scrisorii, asa cum i-o cere conventia epistolara, ci ii ofera cititorului imaginea unei micro-realitati comuniste. Altminteri, din proiectul epistolar pe care il anunta chiar in titlu, Nicolae Strambeanu ramane doar cu pretentia/intentia scrierii unei scrisori. O retorica a conventiei isi face, asadar, loc in jiltul conventiei propriu-zise. Nu suntem convinsi, nici pe departe, in urma lecturii, ca am avut, „intamplator“, acces la o scrisoare nostalgica, intima, care nu ni se adresa. Caci romanul pe care-l citim anuleaza tocmai efectul pe care ar fi trebuit sa-l induca: surpriza/ineditul dezvaluirii. O naratiune „cinstita“, fara artificii formale interbelice, ar fi salvat romanul de la un atare esec.
Santiere si carti (livrescarii)
Ratarea, evidenta la nivel formal, e dublata de cea narativ-ideatica. Sincronizarea dintre universul fictional si personajele care-l populeaza constituie o proba de foc pentru orice prozator. El trebuie sa faca fata tendintei de a „influenta“ aceasta sincronizare. Caci seisme compozitionale se produc odata cu suprapunerea unor elemente exterioare/straine peste un anumit imaginar, iar consecintele sunt pe masura catastrofei: artificialitate, parodierea involuntara a verosimilitatii, estetism gratuit etc… Alaturi de personajele unui univers fictional incert si bizar, victima sigura cade si cititorul.
Tentatia intertextualitatii, descoperita relativ recent in literatura romana (generatia ’60 + optzecistii) si afisarea eruditiei/estetismului, ceva mai veche (cu un exemplu de manual, G. Calinescu), afecteaza cumplit, atunci cand sunt asortate inadecvat, sincronizarea de care vorbeam adineauri. Daca la un meci de fotbal de B, printre semintele sparte intre dinti si aprecierile adresate arbitrilor, personajele au ragaz sa schimbe si opinii despre vidul lui Pascal, inseamna fie ca intelectualii au inceput sa se implice social vizitand stadioane, fie ca Pascal s-a vulgarizat. Oricum „interpretezi“ lucrurile, o astfel de lume posibila nu poate fi luata in serios, cum nici nu poti sa razi de ea. Niciuna dintre cele doua perspective nu pare indeajuns de motivata, astfel ca iti ramane de facut un singur lucru: sa iti imaginezi care ar fi fost sensul in cazul unei sincronizari reusite.
O astfel de observatie se aplica romanului lui Nicolae Strambeanu si imaginarului sau cu proletari. Naratorul, un inginer-erou, obligat sa munceasca intr-un mediu inferior, are la tot pasul puseuri livresti fara de care, suntem siguri, n-ar fi putut surprinde „realitatea“ dura a „exilului“ sau. Astfel, deja la pagina treizeci, intr-o „zi plictisitoare de munca“, unui muncitor (Radu) ii vine o idee nemaipomenita: „Ce-ar fi sa reeditam concursul de la Blois?“ „Ce concurs, ma?“, ne intrebam si noi alaturi de un alt personaj. Prompt, Radu ne raspunde tuturor: „Concursul de poezie castigat de François Villlon prin 1460“. Zis si facut, oamenii muncii gasesc un leitmotiv – „de sete mor alaturi de fantana“ – si compun pe rand catrene, iar una dintre „angajate“ isi incepe poezia cu versurile: „trubadur cu lira ce delira pornografic“. Continuand in aceeasi tonalitate, naratorul observa ca „mutra lui Baleanu aparea in clarobscur ca in tablourile lui Rembrandt“, iar la plecarea din uzina este intampinat „de un cor de vaiere demn de „Troienele“ lui Euripide“. De asemenea, declaratia Ioanei i se amesteca in minte „intim printre fragmente din povestile lui Boccaccio“. Anastasia, cu barbatul la dezalcoolizare si fiul la parinti, deopotriva amanta „clandestina“ a inginerului, erou-narator, are un discurs analitic asemenea unei doamne specializate in psihologie: „…asa si fata lui Dogaru ale carei gauri – gura, nasul, ochii – sunt in permanenta deschise: ai impresia ca aerul, gandurile, circula prin tiraj natural“.
Numele personajelor sunt si ele invaluite de emfaza intertextuala in/cu care Strambeanu se simte atat de bine. Astfel, Afrodita, Cervantes sau Ors – chiar asa se numesc – convietuiesc de dragul „aerului“ realist-autohnon cu Maciuceanu, Stamboala, Pohl sau Floroiu. Fara a miza pe un comic de nume, ca Petru Cimpoesu in „Cristina Domestica“, prozatorul transforma numele in etichete rizibile, fara nici un impact. Nu aflam de ce acestea sunt „rupte“ din carti sau din mitologii, mai mult, nu stim ce anume din comportamentul/caracterul lor ii recomanda ca atare. Aceeasi problema a motivatiei contamineaza, cred, si onomastica „Scrisorii…“
Cartea de „dupa“… Arana, spre deosebire de proverbiala tigara, care e intotdeauna binevenita, poate fi complementara consacrarii, dar poate si dauna imaginii unui prozator. Daca „Cinci nori colorati pe cerul de rasarit“ o mentine pe Florina Illis in aceeasi sfera valorica, desi romanul din 2006 nu atinge nivelul „Cruciadei copiilor“, iar lui Petru Cimpoesu „nu-i e rusine“ cu „Christina Domestica“, post „Simion Liftnicul“, in cazul lui Nicolae Strambeanu dati-mi voie sa ma indoiesc profund de opinia lui Marius Chivu cand afirma – in dosarul critic cu rol de prefata – ca „“Scrisoarea…“ reprezinta confirmarea „Evangheliei“„.