Textualismul dupa Al Cohol
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura literara »
Autor: Mihai Iovanel
Bunica-mea imi povestea ca dupa razboi, cand economia era la pamant, iar la sate, in comertul oficial, se practica trocul – eg.: dadeai oua si primeai gaz –, un poet din undergroundul rural a mosit spontan distihul (cu referire chiar la schimbul amintit anterior): „Slava tie, fa gaina,/ Ca ne dai din cur lumina“.
Mi-am amintit dispretuitor aceste versuri in timp ce citeam „Luminare“-a lui Ioan Lacusta. Dispretuitor pentru cum se foloseste Lacusta de amnar ca sa produca „Luminare“. A fost o carte contrarianta, in sensul ca am detestat-o si m-am lipit de ea. Nu simultan: consecutiv. Ca sa anticipez sfarsitul, e vorba de un happy end: am ramas pe varianta „lipit de ea“ (dar pana acolo mai e).
in timp ce citeam nu aveam nici un dubiu: „Luminare“ e romanul de mana a doua al unui romancier de mana a treia. „Romancier de mana a treia“ in termeni de inteligenta literara: prea mult bla-bla optzecist despre textul care se construieste, prea multa lalaiala mistica ori cvasimistica in jurul unor chestiuni precum lumina, Dumnezeu, curatenia sufleteasca etc.
La aceste chestiuni Lacusta revine ca musca la bec: buimac si excitat; ocolitor si, la sfarsit, perpendicular.
Problema e ca facand-o se arde. Cum se arde, din principiu, oricine intrand noaptea intr-un cimitir cu lopata pe umar, pentru a da pamantul la o parte de pe niste oseminte. Credeam ca viermii care au ros textualismul au murit de mult. Or, helas, mai e cate ceva pe oscioare:
(i) „Simt cum coborarea in text te-aduna din nisipuri de risipiri. Si inteleg acum ceea ce odinioara mi se parea stupid, ridicol. Multul Lumii ti-a fost dat din inceputuri si nu l-ai vazut. L-ai cautat in afara ta si el mereu a fost in tine. Te-a nascut timpul, ti-a fost dat timp si tu ai alergat intruna dupa vremelnicie.
Poate literar suna pretentios, emfatic, poate chiar parodic.
Putin imi pasa.“ (p. 107)
(ii) „E mult spus ca abia acum simt ca traiesc, cand scrisul meu ma inchipuie?
Cand viata mea coboara in text?“ (p. 172)
Secvente de felul acesta compun articulatiile romanului. Ce e si mai rau e ca textualismul nu vine singur, ci intr-o varianta imbogatita: textualism + Martorii lui Iehova (Jesus he knows me + Doamneeeeeeeee + variatii).
Nu mai dau citatele, ca ma enervez. in fine.
in regim de detaliu, nu ma inselam feromonizand acestea. Adevarul acestei carti are insa necuviinta de a fi mai amplu decat banuiam eu. „Luminare“ este un roman de mana a doua si, in acelasi timp, este o carte extraordinara.
Cum spuneam, Lacusta nu lasa impresia cine stie carei inteligente. E mai curand genul de autor de la care prima data nu intelegi cu ce se ocupa & ce vrea. Povesteste cutare si cutare lucru, fara sa se grabeasca, mai baga cate un panseu la interval si iar povesteste, tacticos – de unde a ramas. O tot freaca cu betiile & alcoolul: ochisorii personajului sau privesc lumea de dupa o pelicula de vodca sau de ce se mai nimereste prin gasca lui Mr. Al Cohol (rom, bere, vin, alcool dublu rafinat). Pentru acest personaj, lumea se transforma de fapt in ceva ca o ciunga lipita de pantof, de care nu mai poti sa scapi si pe care o tragi dupa tine.
Si romanul ca atare lasa impresia de elastic ciudat. Nu evolueaza: se invarte (in jurul catorva chestiuni plasate, majoritatea, in anii saptezeci si optzeci: susnumitele betii, Biblioteca, Bulevardul, cateva iubite, cateva carciumi, cateva intalniri). Ziceam de o musca: Lacusta este, ca inginer de roman, o musca. Are orientarea mustei: ocolitor si, la sfarsit, perpendicular (cum spuneam).
Pana la urma, face sens. Integral. incepe sa functioneze, mai intai, cate o scena: dai paginile inapoi pentru a o reciti. Apoi alta. Impresiei initiale, ca viata e prea scurta pentru a-l citi pe Lacusta, i se opune acum, cand paginile s-au inmultit, mirarea ca autorul etaleaza o literatura adevarata si tusanta. Si tot asa, pana la sfarsitul cartii, care este un sfarsit ce a intors pe dos premisele modeste, pana le-a explodat. Acea aparenta dezorientare in propriul text, de care il suspectam pe Lacusta, acea facila rezolvare prin textualism a lipsei de orientare – toate fac pana la urma masa critica.
Ca profil psihologic, Lacusta (sau naratorul lui, daca insistati) e un modest. Bogdan Stanescu zice in postfata de o scena ca e filmata parca din spatele protagonistului. Lacusta sta pe invisible in propriu-i roman; desi e tot timpul de fata si face referiri la sine, se ignora: mutra lui, spre deosebire de a tuturor celorlalti, nu se retine. Si totusi, chiar modul acesta umil si spalacit deschide ofensiva catre inima umanitatii pe care „Luminare“ o revendica. As numi aceasta strategie strategia cainelui batut.
Pe scurt, ca sa ma extrag odata de-aici, romanul lui Lacusta e o carte care m-a deceptionat in sensul ca mi-a placut. Dar nu m-a deceptionat ca mi-a placut. Iar de placut, mi-a placut mult.
Nu mi-a displacut decat ca ceea ce mi-a parut un bla-bla s-a transformat din ceva inacceptabil pentru gustul meu in ceva care ma obliga sa il accept. L-am acceptat. Nu mi-a dat nici o sansa.