Testing, testing
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Doua atitudini previzibile ale cronicarilor: ca „artificial“ e totuna cu „artificios“ si ca experimentele poetice din „ochi rosii polaroid“ ar fi simple mofturi ale unei autoare care nu vrea (sau nu poate) sa vorbeasca „normal“
„Acesta este un test“.
Iar acesta – adica enuntul de mai sus – este un avertisment pe care Gabi Eftimie il foloseste ca subtitlu pentru volumul sau de debut, „ochi rosii polaroid“.
intrebarea fireasca este: cui si de ce i se aplica un asemenea test?
Mai intai, consumatorilor. in fond, cartea lui Gabi Eftimie constituie un barometru elocvent pentru inertiile si snobismele criticii noastre de poezie. Spun asta pentru ca receptarea volumului – cata a fost – a focalizat cu precadere imaginarul care ordoneaza aceasta lume fictionala. Care imaginar presupune: conectica si butoane, camere video si monitoare, stroboscoape si boxe, fire, circuite si tot felul de obiecte din plastic. De unde doua atitudini previzibile ale cronicarilor: ca „artificial“ e totuna cu „artificios“ si ca experimentele poetice din „ochi rosii polaroid“ ar fi simple mofturi ale unei autoare care nu vrea (sau nu poate) sa vorbeasca „normal“; sau ca, dimpotriva, Gabi Eftimie ar fi nici mai mult nici mai putin decat un fel de U. S. S. Enterprise gata sa lanseze in Cosmos „generatia urmatoare“.
Sunt de acord ca natura imaginarului determina – uneori intr-o maniera decisiva – o anumita viziune literara. De pilda, n-au cum sa te podideasca Weltschmerzurile sau spleenul daca toata viata ai jucat turca pe Coasta Boacii. Si totusi, imaginile in sine raman irelevante pentru calitatea unei poezii. Nu stiu cine ar risca sa probeze valoarea unui autor prin faptul ca a introdus in poezie chiuveta, aspiratorul sau tigaia. in plus, oricat de pasunista ar fi literatura noastra, „tehnica“ si „civilizatia“ s-au pripasit de mai bine de un secol in poezia romana. La fel si atitudinile care decurg din antiteza intre „natura“ si „cultura“, pe care a inaugurat-o, la urma urmei, dihonia dintre samanatoristi si simbolisti si au continuat-o numeroase alte opozitii (avangardisti vs expresionisti, Cartarescu vs Musina s.a.m.d.).
Fireste ca am exagerat cu exemplele. insa principiul ramane, cred, in picioare: si anume ca nu insolitul imaginilor, ci noutatea semnificatiilor pe care acestea le produc hotarasc valoarea unei poezii. Iar, din acest punct de vedere, „ochi rosii polaroid“ ne rezerva cateva surprize.
Online: lectia de informatica
Numai ca, pentru a le identifica mai bine, e nevoie sa trecem la celalalt test: acela pe care autoarea si-l rezerva siesi (sau, ma rog, propriului avatar). La prima vedere, lucrurile sunt simple: „gabi eftimie“ e un procesor pe care Gabi Eftimie il exploateaza la turatia maxima: „push the button/ don't stop dancing on the dancefloor/ do it right now & right here// sa scot capacitate maxima din corpul asta/ orice cu oricine/ bungee jumping/ strapung limba cu acul// sa vorbesc mai tare si sa reactionez imediat/ stiu toate miscarile// sa scutur mainile care ma ating intamplator// sa ma intind in mijlocul strazii cand am terminat/ sa ma intind pe jos printre oamenii de pe trotuar// «informatie incompleta»/ corpul se odihneste in vid// om inmarmurit luat in stop-cadru traversand/ incaperea lovindu-se de toate lucrurile din jur“ („in gol“) De altfel, analogia intre umanoizi si computere strabate intregul volum. in majoritatea poemelor din „ochi rosii polaroid“ nu exista un story coerent, ci doar pachete de biti care bombardeaza scoarta cerebrala; nu exista sentimentalisme, ci doar stimuli pe care hard-ul autoarei pare sa-i suporte cu aceeasi apatie; nu exista motivatii si intentii, ci doar cauze si efecte; nu exista relatii (erotice, sociale, profesionale s.a.m.d.), ci doar impulsuri care declanseaza un program sau altul; nu exista, in fine, o realitate reperabila ca atare, ci doar o succesiune indefinita de proiectii holografice: „aici nu-i nimeni niciun obiect in jurul tau/ doar particule de praf si unde radio/ doar ultrasunete si infrarosii/ doar o oboseala din casti si o senzatie de scurgere de la monitoare/ un coleg imi spune ceva amuzant/ asta ma face sa rad nu sunt buna de nimic/ «ce? a. ce? da.» nu sunt aici. eu nu sunt aici/ mi s-a parut ca vad un om cu oase fosforescente/ stralucind prin piele// erau doar ultrasunete si infrarosii/ doar oboseala din casti si scurgerea asta de la monitoare// toate lucrurile sunt la locul lor. pe perete zboara o/ scama suflata de foile care ies din imprimanta. nimic/ de acum inainte. niciun schelet niciun craniu care rade.// din cand in cand cadrul cu el se apropie/ apoi se indeparteaza./ aceasta este o halucinatie si aceste fete sunt dintr-un vis/ un mediu generat si intretinut de computere// privit in afara din cap si fluturat din maini“ („afrig+bine+un tub de neon“).
Offline: lectia de mecanica
Ce-i drept, oricat de raspandita ar fi, „informatica“ nu se generalizeaza in volumul de fata. Cu alte cuvinte, un asemenea mod de existenta (sau de functionare) e valabil doar atunci cand utilizatorul e conectat la „paradisul artificial“ al cyberspatiului. insa conexiunea e intermitenta, fiind intrerupta adesea de existenta offline, adica de mecanica vietii cotidiene, de spatiul social, de acel inevitabil afara-din-retea. in fond, aceasta opozitie online/offline, tradusa prin alternanta dintre „informatica“ si „mecanica“, constituie unul din punctele de rezistenta ale volumului. Caci, daca reteaua internautica permite schimburi de informatii, mecanica ambientala se reduce la o ciocnire de forte in care „oamenii isi continua drumul in sferele lor private,/ cu grija sa nu se intersecteze“ („eco“). Astfel incat nu e de mirare ca reificarea progresiva a umanului merge in paralel cu iluzia animarii masinilor: „in autobuz 7 a.m./ azi vocea robotului din autobuz/ «urmeaza statia» zicea altceva/ nu stiu exact/ ce mi se parea ca vb cu mine/ ca atunci cand fratele/ meu de 3 ani a vb cu automatul care zicea ora exacta/ si l-a intrebat «ce mai faci?»// oamenii inainteaza in linii colorate. pocnituri. din cand/ in cand zgomot alb si surd. capul meu lasat intr-o/ parte. vocea mica din cap mi-a zis «mergi la lucru»/ aici toata lumea (colegii de serviciu) tipa si rand in jurul/ meu. ei sunt ft plictisiti si nervosi/ nu nu nu nu nu nu nu“ („a.m.“)
Restore: lectia de biologie
Cu toate acestea, in „ochi rosii polaroid“ subzista si unele reziduuri ale (prea)omenescului. Pe langa „informatica“ si „mecanica“, in memoria avatarului se aud uneori din recycle bin ecouri ale biologicului. E vorba, mai exact, de un grup de poeme de un sentimentalism asumat, in care emotia se desfasoara fara a fi filtrata (adica mutilata) de reconversia cantitativa. Percepute izolat, asemenea texte par dezagreabile prin patetismul lor romantios: „de obicei vorbeam cu el cand dormea/ si el ma asculta/ ii spuneam cele mai interesante lucruri/ care s-au intamplat in capul meu/ il mangaiam in timp ce vorbeam cu el// era prietenul meu cel mai bun// ii tineam mana pe capul meu in timp ce dormea/ sa simt caldura si linistea si ii povesteam/ despre pietrele pe care le ridicam cand eram copil/ sub care gaseam gandaci si taratoare/ ii spuneam despre un loc unde ploua intruna/ si unde/ atunci cand vor sa moara/ oamenii se culca pe jos cu gurile deschise/ cu fetele intoarse spre cer“ („azi nu mi-e frica de liniste“) . Privite, insa, in ansamblul intregului volum, ele indica o criza identitara autentica – una cu atat mai percutanta cu cat e mai cenzurata prin bagatelizarea calculata a feeling-urilor si prin tentatia regresiunii in anorganic. in fond, figurandu-si intr-o retorica relativ anodina depresiile si livrandu-ne reveriile sub forma unor proiectii virtuale, Gabi Eftimie nu face altceva decat sa dramatizeze existenta unui subiect alienat, ratacit intr-un sistem al obiectelor. Si totusi, exista aici o diferenta esentiala. Ca sa revin la opozitia pe care am anuntat-o la inceputul cronicii, pentru Gabi Eftimie „natura“ este iremediabil pierduta; „biologia“ exista, la ea, doar ca o reminiscenta a unei epoci/varste/istorii irecuperabile. Prin urmare, ceea ce-i ramane individului este sa aleaga intre o „cultura naturalizata“, devenita aproape – dar nu in intregime – o a doua natura (= ceea ce am numit „mecanica“, ritmul alienant al existentei cotidiene), si o „cultura culturalizata“, care isi marcheaza in continuare alteritatea si continua prin aceasta sa ofere promisiunea unei noi/alte libertati (este ceea ce am numit „informatica“, adica lumile virtuale ale Retelei). It’s a tough one, nu-i asa?
„Ochi rosii polaroid“ e unul dintre cele mai bune debuturi poetice din ultimii ani. Explicatia e simpla: versurile lui Gabi Eftimie ne livreaza o lume mult prea familiara pentru a o putea ocoli si mult prea stranie pentru a rezista ispitei de a o (re)vizita.
P.S.: Dintr-un momentary lapse of reason al carui merit imi apartine in exclusivitate, in cronica de saptamana trecuta am confundat drumul spre Damasc al apostolului Pavel cu drumul spre Emaus al apostolului Luca.
Adresez pe aceasta cale multumiri celor care nu mi-au citit textul si felicitari celor care m-au prins cu mata-n sac.