Sportul ca literatura
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Sportul este o poveste si unde e poveste, e si literatura. O confirma cu autoritatea sa incontestabila un critic literar de talia lui Nicolae Manolescu. Un admirabil text, despre Turul ciclist al Frantei, semnat de el in „Romania literara“ m-a facut sa-mi reevoc nu doar mari spectacole sportive pe care le-am vazut, le-am trait, gratie Televiziunii mai ales, dar si momente de lectura a unor pagini despre sport, despre sporturi si sportivi celebri.
Cu multi ani in urma, citeam intr-un prestigios si foarte popular cotidian francez o cronica a meciului Franta – Germania (o semifinala) disputat la Turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal, ce avea loc in Spania. Autorul comentariului scria ca acel meci a fost „o capodopera literara“. in prima instanta, afirmatia m-a socat si banuiesc ca i-a socat si pe alti cititori. L-am suspectat pe autor ca a vrut sa fie original cu orice pret, chiar si cu pretul unui derapaj; derapajele, in treacat fie spus, sunt obisnuite in multe sporturi, inclusiv in fotbal, precum, din pacate, si in presa, cea franceza nefacand exceptie, dimpotriva, in anumite sezoane, concurand la titlul de campioana a bazaconiilor, a derapajelor, nu putine de-a dreptul penibile... Vazusem, ca orice microbist incurabil, meciul Franta – Germania, in direct, la televiziune si il revazusem apoi inregistrat de vreo doua ori. Avea dreptate jurnalistul! Pe dreptunghiul verde se „scria“ intr-adevar o poveste fascinanta, penduland intre real si fictiune, o naratiune plina de poezie si de dramatism, in fine ceva ce tine de esenta conditiei umane. Amplitudinea, polifonia operei se datorau, in fond, deopotriva eroilor de pe gazon, dar si noua, celor care o traiam alaturi de ei, ca si cum ar fi fost ultimul mare eveniment, ultimul mare spectacol din viata noastra: a zecilor de mii din tribunele arenei si a sutelor de milioane din fata televizoarelor. Aveam sa simt si mai puternic bucuria, dar si melancolia ce infiorau asemenea multimi de personaje si, in acelasi timp, de coautori, la urmatorul turneu final, in 1986, castigat de Argentina. Atunci, in acea zi, in acea seara, am zburat cu gandul in tara lui Maradona si am incercat sa-mi imaginez dimensiunile fabuloase ale fiestei de acolo, declansata de triumful echipei de vis a lui Pasarella. intamplarea facea ca in acele zile sa citesc un mare roman ce tocmai aparuse in exceptionala colectie Romanul secolului XX a Editurii Univers (editura de tinuta europeana „inghitita“, si ea, de mlastina subculturalei tranzitii postdecembriste): „Abaddon exterminatorul“ de Ernesto Sábato. Printre frazele pe care le subliniasem era una ce cadea, mai ales in acel context, ca o cortina grea de regrete: „Si astfel a apus inca o zi la Buenos Aires, ceva irecuperabil pentru totdeauna, ceva care il apropia mai mult de propria sa moarte“.
Fraza maiestuoasa ce parca fusese scrisa chiar in momentele ce succedau irepetabilei povesti care se produsese in Mexic, in acea vara, pe cele mai apropiate de cer stadioane din lume. Niciodata nu stii cand si cum cade o carte in sufletul omului... Sau cand si cum cade ea in lume, ar zice Constantin Toiu.
Apropo, in volumul „Pretexte“ al acestuia (unele microeseuri cuprinse in el, de pilda, Fra Angelico, prefigurand stilul si tonul romanului „Galeria cu vita salbatica“), exista o tableta ce ar putea figura la loc de cinste intr-o antologie tematica, purtand marca „prozatorului in stare pura“, ca sa folosesc o formula atat de draga lui Constantin Toiu:
„La intrecerile mondiale de atletism (nu importa care, asa cum nici numele atletei nu mai are importanta – n. mea), un culoar a ramas liber pe pista de alergari, in amintirea tinerei atlete britanice care a decedat in imprejurari tragice./ Stim cum se ia un start. Cum se asaza piciorul pe rampa minuscula de pornire. Arcuirea trupului, identificarea cu sutimea de secunda, cu taisul cel mai fin si mai insensibil al timpului./ Stim si acele false plecari, cand pocnetul sec de pistol ne sperie in tribune./ Nu vom sti niciodata cum pleaca englezoaica pe culoarul liber, fata cu par de grau copt./ Iarba stadioanelor, numai ea stie cand trec nalucile“.
Cat priveste „Turul Frantei ca literatura“, textul lui Nicolae Manolescu, de care pomeneam la inceput, in el se regasesc prozatorul si criticul deopotriva. incepe cu o referire polemica la „Mitologiile“ lui Roland Barthes si continua astfel: „Turul ciclist al Frantei vazut la televiziune este un poem cavaleresc pe doua roti, epopee moderna a cautarii Graalului, un spectacol sportiv doar in punctul de plecare, fiindca, in acela de sosire, ni se releva ca o fictiune literara complexa, eroica si comica, mareata si banala, expresie a unei necesitati ineluctabile sau a celui mai pur accident. Textul Turului Frantei are un context la fel de sonor ca o cutie de rezonanta. (Poate ca, daca ar fi vazut Turul Frantei, Constantin Noica ar fi ezitat sa afirme atat de categoric: «Traim intr-o lume a contextului – fara text»). Acest context e dat de istoria si de geografia Frantei, de monumentele revizitate ale trecutului si de peisajele prezentului. O suta si ceva de barbati curajosi pedaleaza doua saptamani la rand, aproape zi de zi, urmand un traseu initiatic care urca din campie la munte si recoboara spre mare, traversand ca un sistem circulator toate provinciile Frantei, spre a ajunge in Paris, pe Champs-Elysées, in vecinatatea Arcului de Triumf. Caravana isi are cavalerii si servantii (...) El, cavalerul, e imbracat in galben, in alb, in roz, ca sa fie lesne recunoscut in mijlocul unei caravane pestrite. Armura lui straluceste ca un soare. Caravana de cavaleri si scutieri pedaleaza neobosita printre reziduurile emotionale ale unor eroi asemenea lor care au trait cu sute de ani inainte. insusi acest rapel discret, dar cu un sunet recognoscibil, face farmecul epopeii cicliste. El sugereaza ca faptele glorioase nu se uita niciodata. Spada si armura de odinioara, bicicleta si tricoul de azi. Franta isi adora eroii. Armstrong sub Arcul de Triumf in 2001 seamana cu De Gaulle, in acelasi loc simbolic, in 1944. Iar de la ferestrele zabrelite ale castelelor de pe Loire umbrele doamnelor si domnitelor medievale privesc caravana ciclista cu ochii miilor de turisti insirati pe marginea soselei, langa rulotele si corturile care i-au adapostit peste noapte.
Ciclistii, ca si cavalerii, sunt deopotriva de efemeri (...) Dar Turul Frantei supravietuieste tuturor eroilor, asa cum Masa Rotunda i-a supravietuit regelui Arthur. Pana si nationalitatea le e uitata. Globalizarea ciclismului contemporan a sters diferentele la fel de eficient ca absenta frontierelor medievale. Nimeni nu mai stie exact ce nationalitate avea uluitorul Mercks, cum nimeni nu mai e sigur ce era regele Arthur.
Turul Frantei de pe Eurosport este emisiunea literara cea mai remarcabila din fiecare vara“
Ma tem ca si singura!...
Nu demult, intr-un interviu, Mario Vargas Llosa, intrebat de ce ii place fotbalul, sublinia tocmai similitudinea sportului rege cu literatura: „imi place fotbalul fiindca, exact ca in literatura, orice utopie este posibila. Perfectiunea poate fi atinsa.“ Se poate vorbi in fotbal de realism magic? „Bineinteles – raspunde marele scriitor din fabulosul continent latino-american -, Brazilia este exponenta realismului magic in fotbal. Nicaieri ca la meciurile lor nu traiesti senzatia de exaltare pura. Sau de nefericire totala.“
Iar pentru ca suntem in anotimpul a doua mari, cele mai mari, turnee de tenis – Roland Garros-ul care a avut loc si Wimbledon-ul – imi iau permisiunea sa rememorez, ca un nostalgic ce sunt, o insemnare pe care o publicam acum exact 15 ani in „Adevarul“, sub titlul „Lacrimi in iarba de la Wimbledon“:
„Finala Mare a celui mai celebru turneu din lume a avut respiratia unei capodopere. Cele peste 13 000 de personaje ale ei, de la fetita care il stergea grijulie cu prosopul pe Agassi si pana la marele manager de tenis, romanul Ion Tiriac, si-au topit personalitatea si chiar identitatea intr-un spectacol la sfarsitul caruia nu doar ochii invingatorului Agassi si ai invinsului Ivanisevici au lacrimat. Am lacrimat noi toti, spectatori si sute de milioane de telespectatori, in viata carora s-a mai incheiat un episod dintre acelea care ne fac sa imploram: clipa, nu pleca! Ceea ce am vazut la Wimbledon este, daca vreti, parabola vietii. A Vietii cu majuscula. O parabola numai in aparenta scrisa doar cu racheta si catifelata minge de tenis. O naratiune scrisa si cu sufletul nostru insetat de povesti. Nimic nu a fost mai inaltator in meciul final al Wimbledon-ului de anul acesta decat momentul cand invingatorul a imbratisat cu tandra violenta iarba, stropind-o cu lacrimile bucuriei. in acel moment cand victoria s-a transformat intr-un act de totala posesiune la care invinsul privea el insusi tulburat si respectuos, am inteles sensul adanc al povestii neasemuite care este Wimbledon-ul. Orice creatie adevarata, orice triumf, dincolo de rasplata in dolari sau in alte monede, ne inalta deasupra conditiei de simple vietuitoare. Am fi vrut ca Povestea zeului Tenis sa nu se mai sfarseasca niciodata, ca in «O mie si una da nopti»... Dar maretia a stat tocmai in coplesitorul ei final. Atunci cand mingile si rachetele s-au oprit si in iarba templului au cazut lacrimile“.