Virtual si real. O critica a gandirii intre intentie si actiune. Primul argument
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu
Exista diferite maniere de a se raporta la o referinta, insa ceea ce face sa difere cu adevarat orientarea gandirii in raport cu aceasta din urma nu este neaparat constiinta existentei sale si nici stabilitatea ei, fapt care ar rezulta din aranjarea structurilor aparente ale realului, ci asimilarea referintei intr-o ordine conceptuala care genereaza sens.
Astfel, o expresie formala nu este nici mai mult nici mai putin decat rezultatul intentiei de semnificare nu atat in limita obiectivitatii imediate cat mai degraba in cadrul coerentei locutionale. A afirma ceva despre un lucru, obiect sau persoana inseamna inevitabil a construi o fictiune reiterativa nu in relatie cu ea insasi, ci cu dimensiunea referintei sale. Altfel spus, chiar daca o afirmatie este estetic (la un prim nivel) separata de obiectul sau si chiar daca aceasta din urma nu trece testul obiectivitatii, ea trebuie in mod necesar sa fie permeabila, sa permita vizibilitatea referintei. Cand afirm ceva despre un fapt care este deja bine instalat in termenii vizibilitatii sunt obligat sa permit ca obiectul discursului meu sa existe inlauntrul propriei analize, in caz contrar afirmatia mea nu vizeaza ceea ce si-a propus, ci aluneca in afara referintei sale devenind nu o creatie, cum ar putea crede cineva, cat o fictiune incontrolabila.
Ce se intampla in astfel de cazuri este urmatorul fapt: sa presupunem ca cineva realizeaza o dezbatere cu o tematica data unde exista cel putin o alta persoana si unde referinta nu apartine niciuneia dintre persoane, ea fiind rezultatul unui acord explicit. Daca niciuna dintre persoanele implicate in discurs nu accepta ceea ce reprezinta obiectul dialogului, atunci fezabilitatea constructiei teoretice este pulverizata de imposibilitatea de a accepta realitatea despre care se vorbeste. Situatii de acest gen sunt perfect observabile in critica literara, de exemplu, care, dincolo de inutilitatea ei inerenta, nu poate iesi din limitele referintei tocmai datorita faptului ca nu are un temei metodologic implicit. A vorbi despre ceva inseamna a postula existenta unei realitati despre care nu pot sa stiu nimic in mod fundamental... in alta ordine de idei, a efectua analiza unei realitati, care in sine este menita sa survina acolo unde ne asteptam mai putin, inseamna sa concretizez situatii despre care nu se poate spune nimic in mod cert. Mai mult, aceasta inseamna sa denunt o referinta opaca, cum spune François Récanati.
Referinta opaca, fara a incerca vreo definitie specifica, aduce cu sine imposibilitatea sa vad dincolo de suprafata textuala: mai mult decat pot sa inteleg din ceea ce cred a fi vazut in textul respectiv nu este cu putinta. Lecturand un poem, de exemplu, interesul meu pentru poezie, nefiind autor, nu poate depasi limitele celui care l-a creat, insa aceasta nu inseamna ca autorul ar avea oricand si oricum un mister per se, ci ca el insusi nu s-ar afla in posesia reiterativitatii explicite. Autorul insusi opereaza cu referinte opace, de unde rezulta un anumit tip de virtualitate. Disconfortul pe care-l resimte criticul literar este rezultatul opacitatii lingvistico-conceptuale, o relatie inevitabila care preseaza sistematic intentiile analitice. in termeni pur literari as numi raportul dintre efortul gandirii de a intelege ceea ce este fabricat si ceea ce este cu putinta dincolo de fictiune in termenii lui Michel Surya (vezi „Humanimalités“, volumul 3 „Matériologie“ publicat la Léo Scheer, 2004) unde stabilitatea frontierei dintre fictiune si real nu mai poate fi clasata in termeni decisivi. Ceea ce ramane opac reprezinta distanta semantica dintre afirmatia clar desfasurata si restantul (restul) conceptual care o premerge. in alta ordine de idei ar fi vorba aici de o rezistenta, pe de o parte a subiectivitatii private iar, pe de alta parte, de un deficit lingvistic fundamental de nedepasit.
Cu toate acestea, esecul partial al enuntului literar, in cazul de fata, nu rezida in lipsa continuitatii nominale, ci in dublajul semantic la care orice afirmatie este supusa. A nu se intelege de aici ca ar fi vorba de o ruptura intre suprafata lingvistica si continutul metatextual organizat. Este vorba de insuficienta care se naste tocmai din dimensiunea generativa a sensului. in mod paradoxal, a da sens implica o aparenta ramanere in urma fata de forma care se decupeaza inaintea ochilor. Ceea ce vad ca spectator al constructiei sensului este, asadar, urma unei semnificari care deja s-a petrecut, dar care nu se poate mentine intr-o actualitate permanenta. Tocmai aici intervine riscul virtualitatii si al unei reconstructii statice a ceea ce deja s-a petrecut. Acum se poate explica opacitatea referintei. imi este interzis accesul la sensul ultim al unui enunt tocmai datorita faptului ca distanta semantica dintre ceea ce se implineste la nivelul afirmatiei si ceea ce se constituie sau s-a constituit a trecut un timp conceptual in absenta caruia nu mai pot reconstitui totalitatea referintei. Si, din nou, sunt obligat sa produc o fictiune. Timpul conceptual separa consistenta unui mesaj lingvistic de totalitatea continutului sau semantic, desi, repet, nu exista o fractura propriu-zisa intre cele doua dimensiuni care formeaza corpul enuntului, ci o diferenta intre o afirmatie care spune ceva despre un obiect si o afirmatie care spune ceva despre ceea ce deja s-a afirmat. Abelard este primul care introduce notiunea de de re, insa d’Aquino este cel care va marca distinctia intre de re si de dicto explicand diferenta dintre cele doua tipuri de afirmatii.
Mai simplu spus, timpul conceptual ar marca tocmai aceasta diferenta intre doua tipuri de afirmatii care se aseamana, dar pentru care referinta nu este aceeasi. Din acest punct de vedere, orice forma de critica este o afirmatie de dicto. Ea spune ceva despre altceva care deja s-a cristalizat independent de analiza care i se aplica neavand si neaflandu-se in posesia obiectului propriu-zis despre care ea vorbeste. Aceasta inseamna ca nu are acces la interioritatea structurala a fenomenului asupra caruia se pronunta. Singura forma de critica ce a incercat sa depaseasca bariera obiectuala este fenomenologia de tip husserlian care, din pacate, nu a gasit cu Heidegger o dezvoltare meritata, de vreme ce principiul fundamental al lui Husserl nu era postularea notiunii de fiinta care ramane pentru el la statutul de substantiv comun das Sein iar la Heidegger se transforma ilicit in Dasein, ceea ce marcheaza aparitia unei disfunctii ontologice ce nu poate fi atribuita fenomenologiei huserliene (a se vedea aici dialogurile dintre Husserl si Heidegger).
Pentru a reveni la natura timpului conceptual, trebuie spus ca distanta dintre momentul semnificarii intentionale, care se explica foarte simplu prin intentia autorului de a produce un obiect lingvistic, tinand cont ca aceasta intentie nu este lingivistica in sine, ci intentionala, de unde si divergenta temporala care apare intre expresia pur lingvistica si continutul semantic, am putea defini problematica referintei in termenii relatiei dintre real si virtual.
Realitatea unui fapt consta in posibilitatea de a satisface conditiile lingvistice, de exemplu coerenta unui enunt oarecare, fara a sacrifica dimensiunea intentionala care-l premerge si care ar trebui sa-l sustina in mod neconditionat. Altfel spus, credibilitatea enuntului creste in functie de simultaneitatea cu care cineva ar reusi sa formuleze o expresie lingvistica incluzand totalitatea intentiei sale. Orice disfunctie care survine intre cele doua paliere naste suspiciuni.
insa ceea ce este cu adevarat interesant reprezinta consecinta acestui decalaj. Orice intentie unde gandirea se manifesta presupune implicit existenta unui model de intelegere a obiectului gandirii. Tinand cont de aparitia inevitabila a timpului conceptual, efortul de a intelege un fenomen din lumea reala poate sfarsi prin constructia unui model referential coerent ancorat in obiectul ce-l vizeaza sau prin aparitia unui construct mental virtual. Acesta din urma include o serie de paradoxuri ce trebuie rezolvate cel putin din punct de vedere metodologic.