Nici misoginismul nu mai e ce a fost...
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura ideilor »
Autor: Oana Pughineanu
Mare amatoare de misoginisme, de curand, m-am lasat „interpelata“, intr-o librarie, de recenta aparitie „Ghidul misoginului. Mic tratat de calomnii“ (Nemira). E genul acela de carte pe care, daca o cumperi din neatentie, nu te poti gandi dupa decat la cate cafele ai fi putut consuma de respectiva suma (cine spune ca femeile n-au gandire economica?). Noroc ca, in cazul de fata, nu prea multe.
Nancy Jay comentand celebra dihotomie a lui Descartes, A (minte)/B(trup), demonstreaza ca, de fapt femeile nu ar ocupa pozitia lui B, ci a ceea a lui non-A, adica a ceva „lipsit de coerenta“, care „nu are granite interne“…
Ghidul misoginului exclude in primul rand pe cei mai reprezentativi maestri ai genului, iar majoritatea „perlelor“ sunt produsele unor asa-zisi „autori anonimi“ (printre care il puteti recunoaste cel putin pe Nietzsche si al lui bici, cu care ar trebui sa mergi la femei). in toata cartea, daca gasesti cateva cugetari demne de respect… in rest, parca ai fi cumparat o brosura cu bancuri. Nimic din teoretica si mareata causticitate a barbatilor. Ba unii par sa sufere de atat de inexplicabila, aproape „feminina“, tristete postcoitala. Dar poate tocmai in aceasta selectie jalnica consta veritabila strategie misogina: (1) citatele inteligente probabil n-ar fi intelese de femei, dar cu astea mai „usurele“ poate creste puterea de cumparare; (2) in eventualitatea ca ar exista femei care sa inteleaga si treburi mai subtile, prezenta carte se asigura ca ele vor fi plictisite de moarte… Touché! (3) o sa mi se spuna ca ghidul acesta nu era pentru femei, dar de unde dumnezeu sa afli ceva „obiectiv“ despre ele, daca nu de la misogini? Spui drept ca mi-am pus mari sperante in cartea asta care a esuat destul de lamentabil. Si cand te gandesti ca nici nu e asa de greu sa fii misogin. Nici macar nu trebuie sa articulezi o propozitie intreaga. Ajunge sa spui „De trei ori femeie“ sau „acasa tv“ si e suficient de mult incat sa le faci pe femei sa le fie la fel de greu sa se deosebeasca de muieri, in ochii barbatilor, la fel cum romanilor le e greu sa se deosebeasca de rromi, in ochii occidentalilor.
in plus, cartea aceasta mi-a adus aminte de relativul esec pe care l-am avut adresand intr-o ancheta intrebarea „de ce uram femeile?“ exclusiv unor barbati. Textele erau fie extrem de binevoitoare la adresa femeilor, fie exhibau niste temeiuri surprinzator de „concrete“ pentru respectiva ura. Asta m-a facut sa ma gandesc ca poate toate teoriile feministe, prin dorinta lor de a plasa femeia pe post de tinta a unei uri/discriminari ideologice, nu reprezinta decat un mod de a incerca sa o faca sa devina, in sfarsit, cu adevarat, ceva „de urat“, si nu doar de dispretuit. Cu alte cuvinte, femeile isi doresc sa treaca de la a fi un simplu subiect de discutie, ca vremea, la a fi un subiect. isi asuma prin aceasta un mare risc, desi nu unul nou, caci barbatii - sta o intreaga filozofie marturie pentru asta - nu stiu sa faca cu subiectul decat doua lucruri: ori sa il bage peste tot, ori sa il scoata de peste tot. Oricum, aceasta avansare in „grad“ pare sa fie prima tinta a feminismului, care ar putea culmina, eventual, cu implinirea cosmarului lui Rousseau din „Émile“: „daca femeile ar descoperi principiile si daca barbatii ar avea un cap atat de bun pentru detalii, ar fi independenti unii de altii si ar trai cu totii intr-o lupta continua, iar societatea in intregul ei s-ar sfarsi“.
Ca barbatilor nu le sta in fire sa urasca femeile, pentru ca acestea n-au luat niciodata chipul unui oponent, e destul de evident. Ele puteau intra intr-un relativ conflict cu ei, asemanator celui dintre calaret si calul sau, dar niciodata intr-unul asemanator dintre un calaret si alt calaret. Ca marturie in acest sens sta, printre altele, modelul unisexuat de reprezentare a corpului, care a dominat incredibil de multe secole, dupa care „femeia e un barbat intors pe dos“, fiind inferioara (nu opusa) barbatului deoarece la ea exista un grad mai mic de „caldura vitala“. Pana si subtilul Freud se conformeaza oarecum acestei scheme, vorbind de absenta sau prezenta penisului (in paralel cu omniprezenta falusului), si nu de doua sexe diferite. O alta marturie in acest sens o aduce Nancy Jay („Gender and Dichotomy“), care comentand celebra dihotomie a lui Descartes, A (minte)/B(trup), demonstreaza ca, de fapt femeile nu ar ocupa pozitia lui B, ci aceea a lui non-A, adica a ceva „lipsit de coerenta“, care „nu are granite interne“… Nu ca barbatul n-ar avea pasiuni, dar el si le poate controla. Femeile, in schimb, s-ar incadra in formula: pasiune fara strategie. Absolutizand puterea ratiunii, Descartes a dat o lovitura de gratie femeii, chiar daca nu o mutase nici cu un milimetru din locul in care o lasase Aristotel (materie, natura). Atata doar ca din obiect de schimb, acum ea putea deveni si un obiect de studiu. Odata ce barbatii au pus stapanire pe idee, te si minunezi ce lucruri pot face cu ea. O sa dau un exemplu… asta pentru ca nu ma pot abtine sa nu expun imbecil-rationala conceptie „moderna“ asupra reproducerii, pe care descoperitorul circulatiei sangvine, William Harvey o exprima in termeni extrem de „obiectivi“, considerand ca acest act are de-a face cu mintea, sperma actionand la fel ca si cuvantul Atotputernicului „ingaduind ideii sa fie generata in creierul uterin al femeii“. in plus femeia se comporta la fel ca si gaina (sau gaina ca si femeia): „ea se cutremura de bucurie si - ca si cand ar fi primit darul cel mai de pret - isi curata penele cu ciocul, multumind parca pentru binecuvantarea de a procrea odata cu Jupiter, Creatorul. Porumbita… isi exprima bucuria coitului intr-un fel minunat; ea sare, isi infoiaza coada, matura cu ea pamantul, isi piaptana penele cu ciocul si le aranjeaza, de parca darul fertilitatii ar duce la cea mai inalta glorie“. (Thomas Laqueur, „Corpul si sexul. De la greci la Freud“).
Femeile erau/sunt anistorice, precum natura, insa conceptia asupra lor a fluctuat (e drept… nu prea mult) in functie de felul in care barbatii si-au schimbat viziunea despre relatia subiect-obiect (fie ca opuse, fie mistic contopite, fie subiectul construind obiectul, fie subiectul vanand obiectul dorintei). in mod bizar, miscarile si teoriile feministe au inceput sa apara in momentul in care barbatii se plictisisera de subiect. Desigur, asta nu a dus la o schimbare in statutul lor, caci, pe vremea cand mai aveau (subiectul), au construit indestul de multe mecanisme care sa-i tina locul (un astfel de mecanism e si actuala economie de piata). Feministele vin cu surle si trambite sa se lupte pe un soi de insula a lui Morel.
Sartre este totusi unul din filosofii care accepta ca divortul sufletului de corp este posibil si la femeie. Se deduce de aici ca ea ar fi mai mult decat un corp. Problema consta insa in altceva: femeia pare sa se decorporalizeze, devenind spirit, in special in cadrele a ceea ce s-ar numi „dans nuptial“. Barbatul ii face avansuri, pe care ea nu vrea sa le ia drept ceea ce sunt, ci desprinde frazele de „fundalul lor sexual“. in principiu, ea stie foarte bine care e miza, dar doreste sa temporizeze inevitabilul, facand marea greseala de a „afirma facticitatea ca fiind transcendenta“ si invers. Este acelasi Sartre care anunta ca experienta fundamentala a omului si constiintei, procesul de neantizare. „Pentru fiinta umana a suprima un existent particular inseamna a se suprima pe ea insasi in raport cu acest existent“, pentru a ajunge la libertate. Dar, in timp ce pe barbat neantizarea il duce la libertate, pe femeie o duce la rea-credinta, la autoamagire. Sa fie asta pentru ca isi permite sa suprime sau sa se suprime, in raport cu un barbat? Sau o fi avand transcendenta un fel de alergie la utilizarea ei de catre femei?
Dilemele care chinuie orice teorie feminista par mai solide decat orice fundamente: daca femeia e „natura“, cum sa ajungi la ea? Printr-o „reductie fenomenologica“, care vizeaza stadiul preobiectiv al fiintei (uneori ma gandesc ca tinta oricarei fenomenologii e starea de „leguma“)? Daca femeia e la fel de „culturala“ ca barbatul, cum sa o definesti fara a cadea intr-o intrebare metafizica (adica masculina), de genul: „Ce e femeia?“
Oricum, daca femeile doresc sa devina „subiecti“, atunci ele trebuie sa isi insuseasca caracteristica cea mai durabila a subiectului: aceea de a fi proprietar, inclusiv pe propriul trup. Capitalismul pare sa faca posibil acest lucru, dar ramane usturatoare intrebarea pe care Moira Gatens o lanseaza in „Feminism si filosofie“: cum poate un corp feminin „eliberat“ sa se distinga de o sexualitate libertina? in absenta unui raspuns veritabil, Playboy-ul poate juca in continuare rolul de loc al „emanciparii“ feminine… O „emancipare“ care nu e decat numele unei strategii comerciale (rationale/masculine) de a inlocui aservirea femeii, cu aservirea (consimtita de altfel in multe cazuri) a asa-zisei feminitati. in paralel, asa-zisele activitati strict feminine raman cantonate in formula care asociaza plata cu degradarea. A se observa ca banul, la fel ca transcendenta lui Sartre, isi schimba valentele in functie de entitatea careia i se aplica. Fie ca sunt prea naturale, fie prea spirituale (adica fetisizabile ca in romantism sau ideale ca in amorul curtenesc), femeile nu pot fi platite decat pentru muncile masculine pe care si le insusesc. O eliberare reala a femeilor ar coincide deci cu un fel de a concepe proprietatea altfel decat in mod masculin sau chiar de a renunta cu totul la ea. Astfel, intr-un viitor mai indepartat decat si l-ar putea inchipui orice imaginatie, femeile, comunistii si porcii cu aripi vor imparti o pipa a pacii veseli si impacati, privind spre minunate zari, epurate ecologic.