Despre limita in jocul de tenis
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura ideilor » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Trebuie sa fie o masura in toate – spuneau strabunicii nostri, latinii. Si-aveau dreptate. Atunci cand limita este depasita, cand hýbris-ul pune stapanire pe ins, iar amocul il turmenteaza pana la deplina uitare de sine, inseamna ca zeii cei rai (sau poate doar ironici) si-au bagat coada. Ei bine, atunci totul se degradeaza, armonia cosmosului se rupe si haosul ajunge a se instapani peste lume. in asemenea circumstante destructurante ajungem sa invocam o alta vorba latineasca: dies irae, dies illa (ziua maniei, ziua aceea, cand totul se preface in cenusa)… Pe scurt, e vorba de domnia apocalipsei.
In sport, lucrurile nu difera intru nimic. Si acolo maretia si ridicolul defileaza succesiv, prabusind in derizoriul uitarii pe eroii ce pareau sortiti unei eterne cariere stralucite.
Limitele de valabilitate ale celor doua maxime romane sunt extrem de intinse si de poliforme. in orice domeniu, in orice registru al activitatii omenesti ele isi pastreaza neabatut talcul si actualitatea. De la politica la sport, mesajul acestor memorabile formule ale sapientei latine ramane marcat de o ingrozitoare consecventa de adevar. Sa ne gandim doar la marirea unor impozante personaje istorice, de la Cezar la Timur Lenk, de la Napoleon la Hitler, de la Churchill la Gorbaciov, de la Petre Roman la Adrian Nastase (pentru ultimii doi din urma trebuind pastrata o anumita decenta a comparatiei, mutatis mutandis…). Ea, aceasta marire, cu totul reala si substantiala candva, s-a pierdut ca un fum, cu toate ca la un moment dat nimic nu parea sa anunte vreo erodare a puterii si prestigiului acelor mari oameni politici.
in sport, lucrurile nu difera intru nimic. Si acolo maretia si ridicolul defileaza succesiv, prabusind in derizoriul uitarii pe eroii ce pareau sortiti unei eterne cariere stralucite. De aceea este afurisit de importanta limita. Sa-ti cunosti masura, sa stii cand sa te retragi, sa gasesti resursele de a nu sucomba in fata tentatiei de a continua sub pretextul desart al unei vagi sperante intr-un reviriment si improbabil, si mincinos. Dar cine nu traieste cu gandul ca gloria, puterea, tineretea si celebritatea sunt consubstantiale nesfarsirii? Cine poate accepta cu zambetul pe buze infrangerea, decaderea, neputinta si ridicolul? Va spun eu: nimeni. Nimeni nu se poate impaca la gandul ca gata, s-a sfarsit, piesa si-a trait traiul, gata, a venit timpul altor personaje, iar tu ar trebui sa te retragi pe usa din dos, cu privirea in pamant.
Poate ca de aceea e atat de dificil pentru unii mari sportivi sa se retraga la vreme, inainte ca frumoasa imagine a performantelor realizate sa nu fie intunecata ireversibil de penibilul rezultatelor din urma. Frecvent cam asa se desfasoara lucrurile. Dar sigur ca exista si situatii exceptionale. Si pentru ca domeniul meu de interes este psihologia jucatorului de tenis, ma voi referi la pilde culese din acest nobil si spectaculos sport. Spuneam ca se intampla ca unii mari atleti ai courts-urilor internationale, subiecti care au facut performanta de la o varsta extrem de frageda, sa se retraga nu la vreme, ci la trei eoni inainte de Scriptura. Cazul suedezului Björn Borg e de o clasicitate sublima in acest plan. Dupa ce debutase in circuitul profesionist inca inainte ca el sa se numeasca ATP, in 1972, la numai 15 ani, Borg dominase ani buni competitiile tenisistice. El a castigat de cinci ori consecutiv Wimbledon-ul, de sase ori Roland Garros-ul, de doua ori Masters-ul, pierzand nu mai putin de patru finale la Flushing Meadow si fiind desemnat patru ani la rand cel mai bun jucator de tenis din lume. La 26 de ani Borg se retragea, uimind intreaga lume. O incepuse prea devreme, triumfase, dar se uzase prea mult. S-a retras in plina glorie, brusc, tot asa precum si aparuse. A incercat in doua randuri sa revina – si fireste ca i-a fost imposibil. A pierdut de fiecare data penibil, caci desi juca acelasi tenis de odinioara, isi pierduse mentalitatea de campion. Pacat.
La fel de trist este si cazul tenismenului roman Andrei Pavel – doar ca el ilustreaza versantul celalalt, majoritar, al celor care sufera de neputinta de a se retrage la vreme. Singurul roman de la Ilie Nastase care a izbutit sa se apropie de Top 10 (locul 13 mondial, la 25 octombrie 2004), Pavel a fost o prezenta remarcabila a circuitului ATP ani la randul. Ca junior, a castigat Roland Garros-ul, ca senior a ajuns in sferturi pe zgura pariziana. A obtinut victoria in trei turnee: Tokyo (1998, indoor), St. Poelten (2000, zgura) si Toronto Masters Series (2001, hard). A mai jucat alte patru finale: s'Hertongebosch (1999, gazon), München (1999, zgura), Paris Masters Series (2003, indoor), München (2005, zgura), Poertschach (2006, zgura). Dupa cum se vede, s-a descurcat bine spre excelent pe toate suprafetele de joc, ceea ce inseamna o tehnicitate deosebita si o capacitate de adaptare foarte ampla la varii conditii de mediu. A castigat numai din premii 4 861 495 de dolari americani (pana la 20 iunie 2007). in prezent este si un excelent jucator de dublu, fiind clasat pe locul 28 in ierarhia mondiala (in 2006 a facut semifinala la Roland Garros alaturi de germanul Waske). Anul acesta el a izbutit chiar si o finala la individual, chiar daca e vorba „doar“ de un challanger disputat la Tunis.
insa care este problema lui Andrei Pavel? Spus simplu: numarul unu roman nu mai poate fizic, este complet depasit in planul rezistentei si vitezei. De multe ori el atinge ridicolul prin neputinta de a mai juca decent mingile trimise de adversar. Si spun ca este pacat, caci Pavel are de aparat imaginea unui prestigiu real greu castigat de-a lungul anilor. Daca in 2005 si 2006 el inca mai facea finale in turnee onorabile (desi nu mari cat priveste cuantumul premiilor), anul acesta criza neputintei i s-a accentuat dramatic. Ce-i drept, Andrei al nostru este un luptator, nu cedeaza usor, se bate pana la epuizare – dar nu (mai) poate evita infrangerea! Iata o statistica a meciurilor jucate de Andrei Pavel in 2006, majoritatea pierdute dupa trei seturi, multe depinzand de prelungiri si tie break : Melbourne, calificari: Pavel-Troicki 6-3, 4-6, 4-6; Rotterdam, calificari: Pavel-Huta Galung, 6-4, 6-1; Pavel-Van Scheppingen, 6-2, 2-6, 7-6; Rotterdam, tabloul principal: Pavel-Bracciali, 6-1, 6-1; Pavel-Djokovici, 7-6, 1-6, 3-6; Indian Wells, calificari: Pavel-Oudsema, 5-7, 7-6, 6-3; Pavel-Seppi, 6-3, 4-6, 6-7; Miami, calificari: Pavel-Capdeville, 6-2, 4-6, 5-7; Monte-Carlo, calificari: Pavel-Eysseric, 6-3, 6-2; Pavel-Haehnel, 6-3, 7-6; Monte Carlo, tabloul principal: Pavel-Kohlschreiber, 2-6, 7-5, 4-6; Barcelona, tabloul principal: Pavel-Stepanek, 4-6, 6-3, 6-4; Pavel-Pashanski, 3-6, 6-4, 2-6; Hamburg, calificari: Pavel-Massu, 1-6, 6-7; Roland Garros, calificari: Pavel Koellerer, 6-2, 6-4; Pavel-Lopez, 1-6, 4-6; Halle, calificari: Pavel-Bohli, 7-5, 6-7, 7-6; Pavel-Lencina, 6-3, 6-2; Pavel Stadler, 6-7, 7-6, 6-7; Halle, tabloul principal (lucky loser): Pavel-O.Rochus, 6-3, 7-6; Pavel-Nieminen, 6-7, 6-3, 1-6; Nottingham, tabloul principal: Pavel-Simon, 2-6, 6-4, 4-6.
Cum sa interpretam aceste cifre seci? Dar nici nu e vorba de interpretare, ci de simpla constatare a felului cum decurg ostilitatile. Datorita putinelor puncte ATP pe care le mai detine, Andrei Pavel a ajuns sa joace in calificari; acolo pierde des dupa meciuri disputate, iar daca totusi se califica, cel mai adesea nu depaseste primul tur al tabloului principal; invinge tenismeni foarte tineri sau necunoscuti ori insi care niciodata n-au pretins mari veleitati de campion. Din ce in ce mai frecvent nu mai face fata solicitarilor fizice deosebit de aspre ale meciurilor profesioniste: daca anul trecut, in 2006, inca se mai lupta de la egal la egal cu nume mari, precum Moya, Roddick si Agassi, izbutind sa revina in meci chiar dupa un handicap de doua seturi la zero (vezi meciul cu Andy Roddick din Cupa Davis!), anul acesta a invins doar un jucator din primii 30, pe Radek Stepanek. Momentele penibile s-au inmultit, hilar si crud: la Halle, contra lui Nieminen, Pavel a inregistrat nu mai putin de sapte (7) forhand-uri consecutiv ratate! Desi nu se gasea la serviciu, ajunsese chiar sa ceara mingea copiilor pentru a mai lovi cu dreapta „de antrenament“, in speranta ca-si va regasi cadenta…
Asa ca, fara suparare, Andrei Pavel ar face bine sa se retraga din competitiile de simplu profesioniste. Marele (dar nu genialul!) jucator care a fost candva nu merita afrontul unor umilinte previzibile si jenante. De ce sa nu ne amintim cu placere de jucatorul de tenis talentat (dar inegal in plan psihic)? De ce sa suprapunem peste imaginea unui merituos sau macar decent castigator cea a unui neputincios depasit de vremuri si adversari? Nu merita, Andrei. Retrage-te cat mai poti!