Robespierre cel sangeros sau despre a trage cu tunul in muste
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura »
Autor: Catalin Sturza
Nu cred ca a fost ziar, revista sau brosura care sa nu dezbata, saptamana trecuta, in fel si chip, cazul Mona Musca. Pe scurt, iata ce s-a intamplat: actualul deputat PNL a fost, in 1977-1978, asistent universitar in Timisoara, in cadrul programului pregatitor pentru studentii straini. Din aceasta pozitie a semnat un angajament cu Securitatea, prin care se obliga sa furnizeze informatii despre studentii cu care lucra. Desi a initiat proiecte pentru asanarea morala a clasei politice, precum legea lustratiei, fostul ministru al Culturii din 2005 nu a suflat nici un cuvant despre acest angajament. Foarte urat, as spune eu, dintru inceput, iar sintagma de „lup moralist“ pare sa mearga, aici, de minune.
La fel de urata este, insa, lasitatea gloatei care a aruncat pietre, in lapidarea publica ce a urmat. Bolovanii au zburat din toate partile, iar speculatiile avantate si, de multe ori, lipsite de dovezi nu au intarziat sa apara. „Evenimentul zilei“ din 17 august publica, de pilda, un articol intitulat „Pacatele Evei“, in care face apel la surse care „aleg sa-si pastreze anonimatul“ pentru a croseta o intreaga romanta despre cariera de turnator a Monei Musca. „La inceput a fost «Dana», care s-a ocupat de studentii straini. A devenit ulterior „Eva“, apropiata unor cercuri diplomatice si de afaceri ale strainilor. Ar fi avut dubla misiune: agent de informatii, dar si de influenta. in final, spun sursele EVZ, a ajuns chiar sa coordoneze o retea a Securitatii“. Cititorii carora li se desfasoara, deja, prin fata ochilor secvente din „Sa nu mori azi“ (James Bond 20) si-o imagineaza imediat pe Mona Musca in costum de baie, in locul apetisantei Halle Berry.
Dar cel mai avantat text ramane cel semnat de Gabriel Liiceanu, in „Cotidianul“ din 15 august. „Securitatea avea, in anii in care i-ati ingrosat d-voastra randurile cu marunta d-voastra contributie, un «brand» teribil si bine consolidat: era, in Romania, institutia crimei, era NKVD-ul in varianta lui romaneasca, era Gestapo-ul comunist. Cu totii ati intrat, indiferent de locul pe care-l ocupati in schema, nu in slujba poporului roman (cum va laudati toti securistii la televizor), ci a unei mafii organizate statal, instalate la putere in urma unei ocupatii si indreptate impotriva poporului roman si a istoriei sale. Cu totii v-ati avut in vedere - dar pe seama celorlalti - numai pe voi, cu totii ati avut un avantaj sau ati sperat sa obtineti unul: puterea sau o farama de putere, o «aflare in carti» cat de mica, un ban, o promovare, o calatorie «afara»“, scrie filosoful pur si dur de la Paltinis. Just, foarte just, si sunt perfect de acord cu acest text, in atemporalitatea lui. As fi fost de acord cu el si contextual, daca ar fi fost adresat, la momentele oportune, fostului presedinte Iliescu, lui Vadim, lui Adrian Nastase, generalului Plesita sau colonelului Ilie Merce. Daca domnul Liiceanu ar fi lansat, alaturi de Mircea Cartarescu, sa spunem, si de alti campioni ai societatii civile, asemenea lovituri nimicitoare de cateva ori pe an, dupa 1989, poate n-am mai fi avut nici mineriade, nici balciuri politice, nici cateva duzini de stegulete rosii la rapoartele de tara, nici securisti si turnatori in guvern si in parlament (ce usor e sa arunci in pagina cuvintele astea!). Asa, Gabriel Liiceanu are aerul unui urs care se trezeste dupa o lunga hibernare, iese din barlog si vede ca ceva nu e in regula cu lumea care il inconjoara. Si, ca sa faca repede ordine, se apuca sa culce la pamant primul copac gaunos care ii iese in cale, fara a vedea desertul nuclear si gunoaiele din jurul lui.
Din fericire, nu toata lumea a fost, totusi, lovita de idealismul anacronic al lui Gabriel Liiceanu. „imi pare sincer rau ca Mona Musca nu a relatat niciodata episodul cu semnatura ei privind colaborarea cu organele de Securitate in care se iveau probleme cu studentii straini pe care ii avea in responsabilitate. Dar de aici si pana la o acuza de politie politica este un drum de cu totul alta natura“, observa Mihaela Miroiu intr-un articol curajos, publicat in numarul din 15-21 august al revistei „22“, in care aduce de cateva ori vorba si de propriile ei pacate. Curajos, pentru ca are tupeul sa contrazica ragetele tribale ale corului unanim care vrea pe tava capul Monei Musca.
Dar punctul pe „i“ il pune Andrei Plesu, in numarul din 11-17 august al „Dilemei vechi“: Vorbind despre turnatori si despre dosarele intelectualilor, domnia sa spune: „Fireste, nu se pune problema sa trecem cu vederea transgresiunile «oamenilor de bine» si sa nu condamnam decat pe cei dinainte condamnati de propria lor ticalosie. Trebuie sa umblam insa prin hartii si prin destine cu maxima finete, cu discernamant, cantarind farmaceutic contextele, caracterele, rezultatele esentiale de ansamblu, si nu doar accesoriile episodice, de detaliu“. Nu il citez pentru ca mai incolo, in acelasi editorial, este vorba si despre Augustin Buzura, presedintele Fundatiei Culturale Romane. il mentionez alaturi de domnul Liiceanu, din care mai reproduc un paragraf: „in halul in care ne aflam acum, nu avem timp de nuante. Nu-mi cereti sa disting intre femeia cu carpa de pe coridor, intre d-voastra ca turnatoare si generalul Plesita care batea sau care punea la cale crima“. Gabriel Liiceanu pare un vajnic Robespierre gata sa-i condamne, pe toti, la moarte, in timp ce Andrei Plesu isi asuma pozitia unui calm si cumpatat Danton. in filmul lui Wajda, din 1983, si in istorie, Danton suie treptele ghilotinei, infrant de un adversar cu o verva retorica mai mare, care iese in intampinarea multimii. Iar cand multimea vrea un cap, nu e bine sa te pui impotriva ei.