„...Nu stii tu cat ma iubeste poporul!“
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Iubirea subita de sef ce-i rapuse pe cinci intelectuali plimbati deunazi cu aeronava prezidentiala pe un „fleac“ de 20.000 de euro – aceasta iubire cantata la inalta ureche pe cinci voci civice nu-i o noutate sub soarele eternei si fascinantei Romanii. Sa lasam la o parte „epoca“ de care ne prefacem ca ne-am despartit, cu urechistii si cantaretii ei cu tot. Dand paginile cu mult inapoi, ne trezim cu ilustrul, marele Caragiale surprins intr-un acces de obedienta politica imposibil de imaginat la un disident ca el. Exilat la Berlin din motive nici azi lamurite, in primavara lui 1908 Caragiale se repede brusc la Bucuresti ca sa-l imbratiseze intr-o campanie de pomina pe seful disidentilor conservatori, Take Ionescu. Istoricii cred a sti ca a sarit din barlogul berlinez pe scena politica romaneasca impins de prietenia cu seful conservator si, poate, chiar vesnica lui inclinatie de a se alia cu disidenta cartitoare l-o fi facut sa caute in ranita ei un bastion de deputat. Fapt este ca, distribuindu-se in rolul „catindatilor“ din piesele lui, face campanie, umbla din targ in targ aruncat in birja electorala (pana la avion va mai trece timp) si, cum e normal, tine discursuri politice precum Catavencu, Rica Venturiano, Branzovenescu, Trahanache, Farfuridi si ceilalti eroi din piesele lui : „Doctrina conservatorare moderna – zice el intr-un discurs din iunie 1908 – imbratiseaza interesele mai largi decat ale unei clase dominante, interesele societatii intregi. Partid modern este acela care se uita pana in straturile cele mai adanci ale societatii, si cauta si se intreaba : Unde, unde mai este o energie care s-a nascut d-abia ieri si pe care inca n-o cunosc? Si pe aceea trebuie s-o chem sa mi-o apropiu si s-o pun la contributia datorita de toti tutulor: la mentinerea statului meu integral. Caci ce sa conserv ? Fireste, ratiunea de a fi a mea si a tutulor – a Statului acestuia, care el insusi n-are alta ratiune de a fi decat fiinta neamului meu intreg. Daca vreau sa conserv ceva particular in paguba marelui interes general, atunci nu sunt conservator, ci anarhist ! (aplauze)“. Episodul caragialesc al campaniei electorale, in realitate o parodie a parodiei, este readus oportun in discutie de Stefan Oprea in „Dacia literara“ („Caragiale, orator politic sau Caragiale, personaj caragilean“). Poate un pic de invidie pe succesul politic al lui Delavrancea, poate indemnul lui Mihalache Dragomirescu, in fine, poate chiar lancezeala berlineza nesuferita dinamicului si nervosului autor l-or fi impins, prezumeaza Stefan Oprea, pe scena politicii militante. Dupa framantari seculare care au durat cateva zile se decide sa devina takist. Publicase cu 11 ani in urma un portret laudativ al lui Take Ionescu. I se pare oportun sa-l republice in „Opinia“ si se explica : „Astazi e vremea lui Take ; el este eroul zilei ; fiecare din noi sa ne tinem locul imprejurul carului lui de triumf, fara sa cautam a lua cumva loc alaturi cu el in car, sub pretextul ca vrem sa-l cantam mai de aproape…“ Elocvente pentru parodia ce se insinueaza in real, citatele alese de Stefan Oprea spre a ilustra prestatia electorala a oratorului n-au nevoie de comentarii. La mitingul din urbea natala marele orator se ineaca de admiratie : „Domnule sef, esti un erou care pornesti in fruntea unei armate devotate catre o tinta glorioasa (ovatiuni). Paseste cu fruntea sus, privind departe inainte! Nu te opri daca in calea, uneori aspra, calci peste serpi si peste reptile (ovatiuni) ; ele iti vor arunca bale peste picioare ; vor ramanea strivite inapoi, iar dta vei ajunge cu noi acolo unde trebuie sa ajungi ! (ovatiuni entuziaste, prelungite)“. Iata si, in doua vorbe spuse la banchetul electoral, relatia vesnica dintre intelectual si putere : „Take Ionescu, nu seful ilustru, ci omul de inima, care da voie unui modest literat sa stea la masa triumfului…“ Sigur, gloria „modestului literat“ ramane vesnica si nestirbita in pofida ori tocmai datorita acrobatiilor de saltimbanc ce n-au ramas fara ecoul cuvenit in presa vremii : „Fondul cuvantarii lui Caragiale? Intereseaza asa de putin si a interesat asa de putin! Important e cum a spus : forma si mimica. Caci domnul Caragiale a fost mai mult actor decat orator. A cautat mai mult sa-si dispuna Seful, care, e drept, radea cu multa pofta de ghidusiile debitate. Si e dureros sa vezi pe Caragiale injosindu-se astfel“. Adversarii, „bestiile de liberali“ scriu in „Vointa nationala“ ca „discursurile nu sunt altceva decat fragmente din piesele sale… Caragiale a fraternizat acum cu Farfuridi, Trahanache, Catavencu, Branzovenescu… Caragiale azi le plagiaza discursurile… La Craiova face pe Catavencu; la Buzau, pe Farfuridi; la Valcea pe Branzovenescu… Cel mai stralucit discurs este acela pe care l-a imprumutat de la Rica Venturiano pentru a anunta sefului intrarea sa in partidul democratilor…“ De ce, nene Anghelache?! De ce – se intreaba Stefan Oprea – i-ar fi trebuit scriitorului toata aceasta „halima politica“ e greu de inteles. intr-o scrisoare catre Paul Zarifopol marele comediograf nu se dezminte, sporind ambiguitatea si misterul: „… sunt la Sinaia, legat sa raman in tara pana se ispraveste campania takista. Sarpele vanitatii m-a muscat de sfarcul inimii mele de patriot daco-roman: voi sa sdrobesc idra reactiunii in calitatea mea de democrat“. Dandu-si cu tifla, Caragiale insista: „Fireste, orice succes al Democratiei romane trebuie sa ma umple de multumire. Nu sunt si eu democrat? Nu sunt si eu roman?“ Si inca ce roman: un roman vechi! („Eu sunt vechi, ma…“). Din unghiul colosalei autopersiflari la care se expune si supune Caragiale jucand de-a binelea intr-o parodie pedagogica si nationala, ecourile din presa vremii vadesc, in ciuda aerului lor simpatic, o groasa opacitate ce nu s-a risipit nici pana azi. Un Ionescu-Quintus publica o nota foarte intristata si foarte opaca in tristetea ei: „Sa-l vezi pe Caragiale la brat cu Farfuridi si Catavencu, colindand tara romaneasca, sa-l auzi debitand insanitatile personajelor din comediile sale, sa asisti la ilaritate pe care o provoaca discursurile lui – ilaritate care daca nu o intrece, egaleaza pe cea provocata de cuvantarile din «O noapte furtunoasa». Ce razbunare mai mare se poate concepe?!“ Spectacolul e grandios: imaginea lui Caragiale colindand tara la brat cu personajele sale carora le imprumuta chipul e omagiul suprem ce i se poate aduce. Ca Flaubert, Caragiale ar fi putut spune: „Madame Bovary sunt Eu!“. Catavencu, Farfuridi, Ipingescu, Trahanache si toti ceilalti sunt bucati rupte chiar din inima lui de „patriot daco-roman“. Iar vorba lui, transmisa de Gherea ginerelui sau Paul Zarifopol contine intregul adevar: „Ma Costica, nu stii tu cat ma iubeste poporul!“ Cum sa nu-l iubeasca poporul?! Nu-i croit dupa chipul si infatisarea sa?