Cu pickhammer-ul in cautare de sine
articol aparut in Cultura, nr. 79 din 2007-07-05» cultura editorial »
Autor: Angela Martin
M-am intrebat adeseori, mai in gluma, mai in serios, daca Bucurestiul este intr-adevar orasul meu, pana cand, la un moment dat, am inteles ca de mult mi l-am asumat. imi place ori nu-mi place, Bucurestiul are sarmul lui, poate tocmai datorita vechilor insule de urbanitate inchegata in mijlocul unei aglomerari dezlanate. Locul insusi s-a adecvat parca tuturor interventiilor, fericite sau nefericite, ale oamenilor si timpurilor, inspiratiei si fanteziei lor necontrolate, ca un teren domestic supus unei interminabile, si mereu provizorii, amenajari. Ce a castigat si ce a pierdut orasul de la o epoca la alta, de la un regim la altul se vede prea bine in caracterul lui. La o prima privire, binevoitoare, nu experta, nici nostalgica, dar concentrata asupra centrului, Bucurestiul ni se ofera in toata identitatea lui netulburata, chiar daca insinuarile prezentului ne fac sa o percepem pe alocuri dezagreabil sau confuz. Deziluziile tin mai curand de abandonul in fata standardelor de infrastructura, de disfunctionalitati intolerabile, dar tolerate indelung. Locuitorii sai, de altfel, comunica intens cu el, iar dialogul pe aceasta tema nu e unul placut. Normal ar fi ca ei sa se identifice cu orasul lor, sa se simta in incinta lui acasa, oriunde s-ar afla – la fiecare iesire, pe orice traseu. Oamenii au dreptul la aceasta intimitate pe care lucrarile de constructie si modernizare, pe cat de dese si de brutale, pe atat de nesemnificative in raport cu necesitatile orasului – majore si, deja, de ordin istoric –, ar trebui sa o menajeze, nicidecum sa o distruga.
Nu stiu cat de perceptibil mai este pentru un strain spiritul Bucurestiului si cat de descriptibil in toata aceasta contributie omeneasca menita, ca atatea altele, si ea, duratei. Caci hazardul este prea coplesitor, ca sa ne iluzionam ca, in pofida lui, ar putea incolti o cat de stravezie admiratie deocamdata.
Nu trebuie sa fii neaparat nevricos ca sa te scoli dimineata ravasit – in tacanit de pickhammere, duduit de compresoare si scheunat de freze. Vara-iarna, sa deschizi fereastra apartamentului si sa constati ca esti ostatec si esti asediat... ca ploua si te ia apa, ori ca in strada se smulg ca niste unghii bordurile, ca se trantesc capacele gurilor de canalizare, ca huruiesc si zdranganesc tomberoanele, ca se da ( dar parca ti se da direct in creier) cu tarnacopul, ca se astupa gropi, ca se trage la lopata pana cand scartaitul pietrisului iti face urechile zdrente, ca se escaveaza, ca se toarna smoala, ca se mai pune un rand de asfalt, ca se sapa alte santuri, ca se dezgroapa alte tuburi, ca se inlocuiesc tevi, ca se intind pe sus cabluri, ca se spanzura colac pe stalpi (mai multi colaci, caci fiecare companie ni-l lasa spre contemplare pe al ei), ca se ingroapa iarasi, asa cum cer normele europene, dar nici de data asta, din pacate, definitiv. Exista strazi parasite ( santiere moarte, delimitate parca sanitar cu panglici obosite, legate de copaci) peste ale caror transee, podetele haite de lemn te varsa uneori de-a dreptul in gramezile de nisip.
Nu-ti trebuie insa pedeapsa mai mare decat sa fii obligat sa strabati zilnic una din zecile de strazi cu venele deschise – strazi cotropite si deselate de utilaje, isterizate de zgomote si strigate, rascolite, maltratate si sufocate de aburii fumegosi de smoala –, ca sa iti dai seama ca nu numai nervii, ci si biologia elementara ti-e pusa la grea incercare. Napastuit cum esti, nici nu stii uneori cum e mai bine – sa te incui in casa ori sa evadezi? Sa te ascunzi ca un vecin nevolnic si sa te uiti pe vizor, pandind postasul sa iti aduca viitorul in plic? Ori sa infrunti barbateste orasul?
Dar orasul trebuie infruntat, caci te scot din casa o multime de treburi! Daca esti pieton, nu-ti ramane decat sa te fofilezi pe dupa masinile parcate trufas pe trotuar, sa te subtiezi trecand pe langa ziduri mai timorat decat o umbra deplorabila. Acolo, te traznesc mirosurile de pivnita insalubra – umede, mucede si fetide – felurite de la o cladire la alta –, ce razbat prin ferestruicile prafuite si sparte, infundate cu cartoane sau zdrente, „protejate“ cu plase dezmatate si carpite cu sarma ori barate cu scanduri. Trecem pe langa astfel de mirosuri in fiecare zi: ele ne impregneaza si ne urmaresc ca o fatalitate pana le scoatem in larg, unde se topesc in altele, culinare – autohtone sau internationale – de mititei, hamburgeri sau pizza, in aromele teraselor sau in gazele de esapament ale automobilelor de toata mana. Prin curti (in Armeneasca), se leagana franghii cu rufe imbalsamate, iar peste garduri sunt petrecute covoare la uscat. E vara si mireasma de caprifoi sau de tei mai navaleste mieroasa pe la colturi, imbunandu-ne pana-ntr-atat, incat ne predam unui simtamant adanc si tot mai neobisnuit, vecin cu recunostinta. Tresarirea aceasta de bucurie produsa de o simpla mireasma, iata, inca nu a cazut in desuetudine. Ramane, totusi, uimitoare indiferenta cu care raspundem avalansei de semnale contradictorii. Ca si larghetea cu care acceptam repetarea unor experiente cu efecte neplacute asupra noastra. „Asta e“, „asta-i situatia“, „asta-i viata“ sunt, toate, exclamatii curente pe care le emitem in orice imprejurare care ne cere sa ne angajam. Dar flecarim si ne scuzam, in loc sa actionam. Avem, probabil, un instinct prea puternic de capitulare. Caci in loc sa combatem o evidenta inacceptabila, ne multumim sa recunoastem ca ne deranjeaza. Si sa ne consolam rapid cu gandul ca, desi ne revolta, practic, ne excede.
Oricat de conforme cu realitatea, asemenea observatii referitoare la modul de viata al bucurestenilor nu epuizeaza intreg adevarul. Orasul insusi, parca in cautare de sine, a inceput sa se sustraga rigorilor centrului, sa se salveze, revarsandu-se in toate directiile, mult peste vechile si indepartatele-i margini. Au aparut, de jur-imprejurul orasului, noi asezari de vile, resedinte somptuoase prevazute cu toate accesoriile specifice unui habitat modern. Vizitatorii abia au timp sa le descopere, muti de uimire si de incantare. Adevarul e ca avem fiecare zestrea noastra de inocenta si de generozitate care ne ajuta sa ne bucuram de bunastarea semenilor ca de o avutie personala. Si sa ne mandrim. De altfel, in fata unei asemenea privelisti ar trebui sa fii orb sa nu recunosti ca in Romania se construieste. intr-un ritm fabulos. Fara legatura cu acela, de melc, in care se deruleaza lucrarile publice in capitala. Desi e clar ca nu-i o vorba goala, se construieste merita, totusi, un subiect: vom preciza astfel ca unii construiesc. Personalizare, chiar daca vaga, necesara. Caci dupa indelungata experienta a colectivismului pagubos – pe care am impartasit-o in comunism cu totii, descoperim ca unii dintre noi si-au schimbat peste noapte filosofia de viata, devenind partizani infocati ai unui individualism prodigios. Oricum le-am spune, smecheri, invartiti, politicieni, oligarhi sau baieti destepti, ceva ii uneste, dincolo de sacii de bani care le stimuleaza spiritul intreprinzator. Ei au inteles foarte bine si cu mult inaintea bietei majoritati a populatiei ca, pana va deveni Bucurestiul nostru un oras vivabil – curat, silentios si nepoluat –, cu locuri de plimbare si odihna, cu parcuri umbroase si cu gradini, cu piete publice rasfatate de fantani, cu piscine, cu terenuri de sport si spatii de agrement, trece viata. Iar cine crede in utopii n-are decat sa astepte!