Despre ipocrizie
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Mihai Iovanel
In ultimul numar din „Observator cultural“, Carmen Musat ma acuza ca as „minti cu seninatate si nerusinare“ si ma ameninta cu darea in judecata.
Ca sa fie clar de la bun inceput: nu am mintit. Nici in situatia pe care o invoca d-na Musat (instigarea telefonica a unor angajati ai Institutului „G. Calinescu“), nici in alte ipotetice cazuri pe care autoarea notei din „Observator“ nici macar nu se mai oboseste sa le concretizeze. Mai exact: nu am avansat niciodata in mod deliberat vreo afirmatie eronata cu privire la Carmen Musat sau la „Observator cultural“. Faptul ca d-na Musat a sunat pe cineva din cadrul Institutului nu e o inventie a mea, ci o informatie pe care chiar persoana apelata (A. C.) a raspandit-o in cadrul Institutului. Am crezut-o – era o sursa credibila si, ca atare, nu aveam nici un motiv sa nu o cred.
Cat priveste celelalte cazuri (nespecificate), ma astept ca d-na Musat sa furnizeze cel putin o proba serioasa, de vreme ce sustine ca „Iovanel [...] recidiveaza in privinta lansarii unor neadevaruri“. Oricum, daca d-na Musat imi ofera macar o proba ca as fi colportat in mod deliberat o informatie eronata in privinta ei; si nu doar atat: daca d-na Musat poate cita un singur articol semnat de mine in care sa fi articulat ceea ce ar putea semana, de departe, cu o minciuna, atunci nu numai ca imi voi cere scuze, dar o sa ma dau eu insumi in judecata.
In orice caz, nota din „Observator cultural“ este de o ipocrizie crasa. Si iata de ce:
1. Carmen Musat ma acuza ca as fi „recidivat“ in lansarea de „neadevaruri“ (ceea ce presupune ca m-ar fi „iertat“, chipurile, pentru „minciunile“ anterioare). Or, daca „neadevarurile“ ar fi mai multe, cum se face ca, desi Carmen Musat s-a hotarat sa nu ma mai „ierte“, nu e in stare sa-mi impute decat un singur asa-zis „neadevar“?
2. Textul meu nu e, asa cum pretinde Carmen Musat, „de cinci ori mai lung“ decat articolul lui Ovidiu Simonca: primul are 10.000 de semne, celalalt 4.500. Iar diferenta dintre ele se explica prin faptul ca, de obicei, iti ia ceva mai mult timp (si spatiu) sa demontezi rational niste facaturi decat sa le lansezi cu nonsalanta. De altfel, in articolul meu am raspuns in detaliu la toate „obiectiile punctuale“ ale lui Ovidiu Simonca. Nu stiu ce n-a inteles redactorul sef al „Observatorului cultural“ din textul meu, dar, daca d-na Musat are nelamuriri, ii voi explica bucuros si rabdator inca o data cum stau lucrurile.
3. Incercarea lui Carmen Musat de a-si atribui siesi si publicatiei pe care o conduce postura de victima e ipocrita. Si aceasta deoarece, inca de la aparitia noii serii a revistei „Cultura“ (pe care „Observator cultural“ a intampinat-o, inca de la primul numar, cu vadita antipatie) si pana la penibilele „demascari“ in tandem (de genul Simonca – Bianca Burta) ale unor membri ai redactiei noastre, Carmen Musat & Co au avut o atitudine ostila fata de revista noastra. Sa ofer o singura mostra din ceea ce intelege „Observator cultural“ (sub semnatura redactorului sef adjunct, Ovidiu Simonca) prin „bun simt“: „Augustin Buzura coboara nivelul discutiei in cea mai neagra hazna“ (OC, nr 77/ 17-23 august 2006).
(Sa ne intelegem: daca „Observator cultural“ ar fi practicat un jurnalism de Oxford, in aceasta situatie mi-as fi facut probleme suplimentare de morala jurnalistica inainte sa ma refer la un lucru pe care l-am aflat intr-un context oral si a carui litera nu e sapata cu dalta in bronz. Dar, in conditiile in care revista d-nei Musat – de pilda in cazul dosarului dedicat Institutului „G. Calinescu“ – a publicat in extenso texte – v. Mircea Carstea – care se bazau exclusiv pe surse orale, la ce bun?)
Si, in fine, culmea ipocriziei – despre care niciun membru al redactiei „Observatorului“ nu a suflat vreodata o vorba – a fost ca revista condusa de Carmen Musat ne-a „preluat“ doua texte fara sa ne ceara acordul si fara ca macar sa-si ceara scuze (reactia lui Alex Cistelecan, unul dintre abuzati, poate fi citita in revista „Vatra“).
4. De asemenea, ipocrita mi se pare pretentia lui Carmen Musat de a poza in campion al fair-play-ului publicistic. Oare mai e nevoie sa reamintesc cateva exemple mai grosiere? Se pare ca da:
- incheierea dosarului „Anti-Alex Stefanescu“ cu un pamflet in versuri (de fapt, un veritabil atac la persoana, nesemnat si compus dupa modelul „Romania Mare“);
– denaturarea dreptului democratic la replica datorat Institutului „G. Calinescu“ prin nota calomnioasa care insotea comunicatul institutiei amintite.
Pe scurt: probabil ca singurul lucru autentic din nota lui Carmen Musat este semnatura. Cam putin.
In rest, daca vrea sa testeze pe mine abilitatile firmei de avocatura Musat & Asociatii, nu are decat: ii doresc succes. Adieu.