Basmul jocurilor copilariei
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Reluam in perioada de vara publicarea unor pasaje din cartea memorialistica „Venind din iarba“. In „Capitolul 5“ – „Basmul jocurilor copilariei“ veti gasi reflectii legate de educatia ce mai exista si se facea in urbele patriarhale, cu mahalalele lor inca nealterate decisiv de noile impacturi socio-politice. Dar si verdicte necrutatoare legate de neatentia neamului in momentele importante prin care i se cere sa se comporte si sa actioneze.
Si prin colectivizarea fortata, cu pistolul in mana si cu glontul tintit in pieptul preotului care tragea clopotul de prapad, s-a ajuns ca bietul copil de la noi (mare si periculoasa zona a lumii) sa nu mai stie decat din desene cum arata o vaca, o oaie sau chiar o gaina.
Cei cu care am copilarit au si acum senzatia ca au prins ultimul licar al sclipirii binefacatoare a mahalalei. S-ar putea. Au venit repede blocurile, buldozerele, datul din mana in mana si fleanca, indrumator. Ce avea foarte putin in comun cu realitatea dorita si simtita de neam.
De cum incepem sa vedem, avem scara privirii cresterii noastre. Distantele sunt mari, iar pasii – mici, parca necuprinzatori. Apoi, incet, incet, totul pare ca se schimba. Incepem sa mergem nu mai repede, distantele micsorandu-se, ci mai inselator. Ne cheama consumul maturitatii si ne pierdem singura varsta necondamnata, copilaria. Am pastrat, distrandu-ma in cugetul meu, superba incercare a cataratului prin crengile fructiferilor si drumul toamnei spre scoala sau spre inselatoarea distractie a „targurilor de mosi“. Imaginati-va ca le-am incerca si acum. Nimic nu mai seamana, ceea ce faceam atunci este imposibil astazi. Invers nu. Daca am incerca insa, aceleasi lucruri, lumea de astazi ne-ar trimite intr-o camasa de forta. Totul a trecut prea repede. Ne jucam cu atata nevinovatie „uliul si porumbeii“ „hotii si vardistii“ sau, hazliu spus, in jargonul mahalalei, „porcii rade“... Acum nici nu vreau sa ma gandesc cata vinovatie premeditata si inconstienta este in preocuparile tentante ale copiilor nostri. Las deoparte computerul necesar, dar care nu-i „al nostru“. Se spune ca ne vine din spatii, ca ceva necesar alinierii intelegerii astrale. Alta discutie. Apoi, colindele. Se mai pastreaza datina pe la tara. Haideti sa acceptam ca, prin centru, sunt un mijloc mai mult de existenta. S-a pierdut cu certitudine feericul lor. Noaptea magnifica a Ajunului, cand zgaltait de viscolul de afara, ce nu patrundea in caldura de langa soba bucatariei, copiii casei, laolalta, asteptam venirea magica a lui „Mos Craciun“. Sau cata evlavie, dar, sa recunosc, si ceva gand de pricopseala in argintii tradarii aveam, an de an, de la „colindul de Mos Ajun“ pana la „Plugusor“. Cu „Sorcova“ ma-ncumetam rar! Nu ma atragea coloritul ustensilei...
Inca avand curti, simteam si o forma garantata de libertate. Cu respect intre noi, proprietari sau chiriasi. Ne delimita gardul, dar ne uneau pamantul fiecaruia cu tot ce aveam pe el. In primul rand, vietatile pamantului. Si prin colectivizarea fortata, cu pistolul in mana si cu glontul tintit in pieptul preotului care tragea clopotul de prapad, s-a ajuns ca bietul copil de la noi (mare si periculoasa zona a lumii) sa nu mai stie decat din desene cum arata o vaca, o oaie sau chiar o gaina. Ii dai pui sa manance, gusta copanul sau pieptul, dar n-a vazut cum arata amaratul cu fulgi cu tot. Ne-au depasit timpurile? Nu toti putem face fata comprimarii lor sau ne-ndreptam spre un soc necesar. Asa cum s-a intamplat prea repede, mereu, in civilizatia actuala – a tradarii aproapelui. Am si acum strangerea de inima a copilariei ca, batand mingea prin curte, ii zburataceam, uneori, cate un puisor clostelor maica-mii. Prin ’52, ’54, nu se inventasera incubatoarelor la noi si nici plasele protectoare ale gainilor si puilor mijiti de oua. Acelasi teribil mister: al sacrificiului prin nasteri la toate vietuitoarele.
Ce-mi pasa mie atunci?! Furam doua chelfaneli de la mami, dar eram in chilot, ca Tarzan. Sau in spilhozen, pregatit sa fiu plimbat spre centru, leaganul pacalelii noastre. Taica-miu m-a atins de doua ori. Pe la noua-zeci ani, cand m-am intors acasa, in a doua zi de Paste, cazut intr-un iaz pe care am intentionat sa-l sar. Am si acum convingerea ca mi-a tras o palma ca n-am reusit sa ma tin de cuvant, adica sa trec apa. Si a doua oara, cand, de la un Sf. Constantin si Elena, petrecut in familia unui coleg de scoala, echipier al meu la copiii lui „Metalul Targoviste“, Tica Danilescu, m-am intors beat de „Fernet Carpati“!?... Si-am umplut ligheanul. Era pe la sapte seara. Mi-am luat-o pe buna dreptate, in ambele dati. Dar m-a durut nu ca atingere, ci pentru ca suparasem un parinte chinuit de incercarile la care-l supunea viata pe nedrept.
Dar ce basme au mai fost si cu zavoii ograzii. Mai toti maidanezi, frumosi dati dracului, cu exceptia unui lup, adus de Mirel, pe care-l chema tot Nero, ca acesta, al batranetii mele. Superb exemplar, reformat de la o scoala de dresaj, pentru ca il calcase o catana, din greseala, pe picior. Ii facuse o fractura si calca usor intr-o parte. Ca noi toti! Venise in curte cand aveam vreo cinci ani, prin ’54. S-a atasat imediat de tata, care avusese la Barlad toata „Arca lui Noe“ de cai si de caini. Latratori vreo saizeci. Am mai prins si eu ceva ciobanesti si maidanezi – „Pedigreeul“ neamului.
Din paradisul curtii de la Targoviste am cunoscut si calvarul antirabicelor. Cam in fiecare vara, ma musca cate-o progenitura, dadea coltul, si coana Marioara ma cara pana-n capatul celalalt al orasului, dincolo de „Liceul Carabela“, spre „Spitalul Mare“, la antirabice. Incepeam sa urlu cum ma apropiam de sediu. Sa ai cinci-sase ani, sa-ti miroasa deprimant a tinctura de iod si sa ma vezi si seringa cu acul acela, imens. Dupa doua, trei saptamani de injectii, zi de zi supliciu, aveam burta ca atacata de un roi de albine. Ma-ntreb si acum, cand ma surprinde, cred eu, atata anormal prin jur: „N-oi fi ramas cu ceva urme?“.
Dar Nero cel de atunci, ca si cel de azi, ma simtea. Si la Targoviste copilaria presupunea obligatia de folosire a „olitei“. Pe unde ma prindea, Lila, Dumnezeu s-o ierte, ma aseza pe „tron“. Pe la patru, cinci ani, nasa Nuta, matusica atotstiutoare, isi practica pedagogia deprinsa la Paris, dar neexersata niciodata prin scoli. Apucaturi si trairi de printesa muntenegreana, nascuta intre malurile Ialomitei si Dambovitei, pe nepoti. Ne-nvatase sa citim, sa recitam de toate, cu lacrimi, mana la inima, ce mai, teatru mare! Si ne incolona aproape zilnic, vara, sa pictam „Turnul Chindiei“ si ruinele „Palatului Domnesc“. Adica pe mine si ceilalti nepoti, copiii fratilor ei, Mielu si Tica Radulovici. Eram, bineinteles, cel mai greu de strunit. Dar ma invatase sa citesc pe la patru ani. La pictat n-aveam nici o chemare, ripostam cu gura si ma tampona, acasa, pe manute, cu peria de scanduri... Si tocmai cand citeam pe scari „Jules Verne“, lasand un moment cartea langa nevoia olitei, Nero s-a jucat in graba, zburatacind foile. Nu ma puteam misca.
Peste toate, nasa Nuta, pe care mai tarziu o alintam direct Nuta (si-mi pare atat de rau acum), a fost magnifica. La patru ani recitam „Moartea lui Fulger“, „Moartea lui Gelu“ si „Nunta Zamfirei“, cu accente de Baltateanu sau Calboreanu, spunea, cu strengareala lui unica, nasu Fanel. „Noi vrem pamant“ nu ma-nvatasera, atata timp cat nu mai era cazul. Tuturor rudelor mele li se luase tot. De la lume adunate si apoi la cativa repartizate, aveam sa traiesc fenomenul in doua etape. Prima, in copilarie si a doua, dupa 1990. Dar aceasta-i alta discutie. Totusi, mi-aduc aminte ca, pe la opt ani, cand vazusem curtea mosiereasca de la Barlad, imi placea sa-l provoc pe tata, seara, inainte de culcare, sa-mi depene frumusetea vietii sale de acasa. Un fel de „La Medeleni“ sau „Tudor Ceaur Alcaz“, ale lui Ionel Teodoreanu, pe care le-am citit mai tarziu. Cat semanau! Erau obiceiuri, datini, cutume de comportament si peste toate, sau in toate, munca si respect in toate privintele. Ce ne lipsesc, atat, acum.
Tin minte ca dupa vreo cativa ani de povesti, aproape seara de seara, cand incepusem sa deschid bine ochii mintii, l-am intrebat pe tata:
– Bine, tati, dar erati o lume asezata, pregatita, trecuta prin razboi. De la cedarea Basarabiei pana la „intoarcerea armelor“. Cum a fost posibil sa vina cativa propagandisti pe tancurile, chipurile salvatoare si sa va bage in puscarii, la canal si la munca de jos? Privind in alta parte si lasand sa se scurga un timp al amaraciunii, spuse:
– Cornel, sa tii bine minte ce-ti spun acum. In mometele importante, de cumpana, neamul nostru nu-i atent!...
Si acest lucru l-am deslusit tot mai tarziu. Poate ca este lucrul pentru care am suferit cel mai mult. Tot dupa ’90...
Din ’44 pana in ’48 n-am fost de fata. In aer, in suflete si pe pamantul nostru plutea sensul unei condamnari. Mi-au transmis unchii mei, dupa aceea. Nenea Cornel, de la Barlad, spre deosebire de nenea Vasile, care si-a acceptat destinul, n-a vrut niciodata sa munceasca pentru „Ei“. De fapt o parte dintre noi care, fiind mai slabi, poate, s-au transformat prea rapid in sculele celor care ne impilau din afara. Si au fost cateva sute de ani. Cu aceleasi drame si suferinte prin case, dar cu stapani schimbati din afara. Ne-am inchinat mai intai la Tarigrad, apoi la St. Petersburg sau Moscova. Ne-au scuturat putin masonii din 1848 pana in 1866 si dupa. Iar acum, ne rotim, ne supunem la foame semenii si plecam capul dupa cum ni se comanda de la Bruxelles sau Washington. Secole de... doar colonie. Putini intelectuali adevarati au avut curajul sa se ridice impotriva unei astfel de soarta acceptata. I-a inabusit trecerea executata tot de-ai nostri in uitare, desuetudine sau maltratare pana la trecerea in nefiinta, in feluritele temnite inventate afara si aplicate acasa, pentru asa ceva...
Au fost doar mici luminisuri de adevar si de demnitate nationala. Ca in domnia Hohenzollern-ilor, una dintre cele mai lungi. Fara... „domni pamanteni“! Provocand istoria. Numai ca, desi nu din partea locului, la Carol I, Ferdinand si regina Maria (ce mare influenta benefica a avut nu numai la Versailles), decisiv binefacatoare pentru noi a fost educatia lor. In Scrinul de la „Peles“, percepi taria unor oameni crescuti de atunci – sigmaringeni – in credinta ca esti pus sau te aduce viata in fruntea unui grup de oameni nu pentru a-ti face poftele, ca mai mereu la noi, ci pentru a face sa le fie cat mai bine celor din jur. Acesta este, poate, flagelul contaminator cel mai pagubitor al nostru. Care ne distruge programat.
Strainii care ne-au palpat merg insa si mai departe. Baroneasa Waldeck, care face o fresca plina de har a societatii romanesti din primavara lui 1940 pana in februarie 1941, in „Athénée Palace“, afirma ca aceasta-i, poate, si o forma de scapare, de rezistenta prin veacuri. Ca tocmai aceste obiceiuri ne-au facut sa rezistam, asimiland si transformandu-i in noi, pe toti cei care ne-au calcat tara. Si argumenteaza ca, daca regii Carol I si Ferdinand erau seriozitatea si bunul-simt intruchipate, efect al educatiei prusace, baieteii care au urmat, nascuti aici, Carol al II-lea si Mihaita, erau romani get-beget! Adica dotati, dar si supusi tuturor viciilor locale – minteau, inselau, chiar pusi pe furat!... Poate contesta cineva ca nu-i adevarat?
Da, poate ca da, de la jocurile atat de frumoase si nevinovate ale copilariei, la maturitate, trebuie sa constatam si sa vietuim sub astfel de verdicte.