TIFF 6: Premianti si perdanti
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura cinema »
Autor: Mihai Fulger
Filmul chilian „Familia sfanta“ („La Sagrada Familia“) este cel care a castigat cel mai important premiu la TIFF 2007, Trofeul „Transilvania“ (dupa ce „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ al lui Cristian Mungiu a fost retras, in ultima zi, din competitie). Lungmetrajul de debut al lui Sebastián Campos este o productie minimalista, cu un buget infim, filmata – in trei zile, cat tine si povestea! – cu camera in mana si cu o groaza de prim-planuri si grosplanuri. Din 2004 incoace, „Familia sfanta“ a trecut prin aproape 100 de festivaluri si a luat 26 de premii. O dovada ca poti face un film „de arta“ mediocru, dar indeajuns de imprevizibil, saracacios si socant pentru a-i epata pe snobii „festivalieri“ si a trai de pe urma lui cativa ani (cineastul chilian nu a mai facut nimic intre timp).
O familie de arhitecti catolici s-a strans pentru a petrece impreuna week-end-ul pascal. Marco Jr. le-o prezinta parintilor pe Sofia, studenta la actorie si, pe deasupra, atee. Mama este nevoita sa plece la o prietena, asa ca tatal, fiul si iubita sa raman singuri. Seducatoarea intrusa va provoca un adevarat cataclism familial, culcandu-se cu seniorul Marco, dar nici juniorul nu e usa de biserica: nu il lasa inima s-o refuze pe fata vecinilor, care nutreste o pasiune veche pentru el. Concluzia filmului pare a fi: mai bine o iubita din popor, dar fara ifose, decat o artista sexoasa, dar infidela. In rest, un plot secundar absolut inutil, cu doi prieteni homosexuali (o poveste de dragoste gay nu strica niciodata, s-o fi gandit autorul), cateva secvente cu sex & drugs foarte „autentice“ si multe palavrageli „profunde“ despre religie, dragoste si arta (care ar trebui sa justifice, printre altele, si trimiterea la Gaudí din titlu). Partea buna e ca „Familia sfanta“ poate deveni un bun obiect de studiu pentru cineastii care aspira sa devina (doar) globe-trotteri festivalieri.
Un mesaj asemanator – dar si un plot secundar gay ! – are si filmul spaniol „AlbastruInchisAproapeNegru“ („AzulOscuroCasiNegro“, 2006), care a obtinut premiul publicului si o mentiune speciala a juriului. Desi anuntat ca „noul Almodóvar“, regizorul-scenarist Daniel Sánchez Arévalo, aflat si el la debutul in lungmetraj, nu este decat un invatacel la scoala marilor autori spanioli. Cu o melodrama calduta – sau reincalzita? –, educativa si previzibila, oricate premii Goya (si nu numai) ai primi, nu poti pretinde sa fii asezat alaturi de Almodóvar, Amenábar sau Medem.
Jorge, eroul filmului, avea un viitor frumos in fata, dar a fost nevoit sa ramana doar portarul imobilului in care traieste, pentru a-si ingriji tatal suferind de dementa vasculara. Iubita sa Natalia, care i s-a parut dintotdeauna superioara, se intoarce de la studii din Germania si continua sa-l complexeze. Fratele sau Antonio, oaia neagra a familiei, se indragosteste la inchisoare de Paula, care tine mortis sa ramana insarcinata, pentru a scapa de bataile regulate primite de la o colega geloasa. Numai ca Antonio nu ii poate indeplini dorinta, asa ca intra in scena Jorge, care, bun la suflet, accepta sa o fecundeze el pe Paula. Cum poate va asteptati deja, Jorge invata intr-un final sa nu se intinda mai mult decat ii e plapuma, asa ca o paraseste pe Natalia, ramanand cu Paul si copilul lor. Titlul filmului vine de la culoarea unui costum la care tanjeste Jorge si care, dupa ce il fura (neputandu-l cumpara), ii readuce – in mod bizar – respectul de sine. Un film mediocru, cu personaje indecise si neputincioase.
Mult mai puternic este „Börn“ („Copii“, 2006) de Ragnar Bragason. Iata ca, dupa Dagur Kári, un alt tanar cineast venind din micuta Islanda impresioneaza (si) la TIFF, castigand premiul pentru regie al festivalului. In aceasta drama intensa, filmata in alb-negru, cineastul intersecteaza trei planuri narative avand in centru relatia fiu-mama in familii disfunctionale. Cei trei „copii“ sunt cum nu se poate mai diferiti: Gardar este un golan fara nici un Dumnezeu, care nu stie sa-si rezolve problemele altfel decat spargand nasuri si capete (ca atare, ajunge sa fie renegat de propria familie); Gudmund, un pusti de 12 ani, traieste cu mama sa iresponsabila si cu cele trei surori vitrege, fara a-si cunoaste tatal, iar singurul sau tovaras de joaca este Marinó, un schizofrenic in floarea varstei, dependent de afectiunea mamei sale. Figura tatalui absenteaza initial din vietile celor trei, insa spectatorii vor avea curand o surpriza...
Filmul are multe secvente foarte violente, dar autorul izbuteste sa strecoare ici-colo si momente comice savuroase. Ragnar Bragason a marturisit ca, inspirat de Leigh, Godard si Casavettes, a vrut sa faca doua filme („Copii“ are ca pandant „Parinti“, lansat anul acesta) in care sa abordeze tema data in stransa colaborare cu actorii (majoritatea apar in ambele productii), pentru a crea senzatia de autenticitate. „Copii“ este, fara dubii, o reusita a acestei metode si anunta un cineast remarcabil.
In fine, marele perdant la TIFF 6 – ca si la Rotterdam, la inceputul anului – a fost argentinianul „Antena“ („La antena“, 2007) de Esteban Sapir, care a obtinut doar un premiu pentru imaginea lui Cristian Cottet. Cu o fantezie debordanta, pelicula reviziteaza vechea lume a unor Georges Mélies, F.W. Murnau si (mai ales) Fritz Lang, nu inainte de a-si fi insusit lectia lui Tim Burton. Un film neoexpresionist (daca se mai poate vorbi de neoexpresionism in mileniul trei), alb-negru, cu inserturi si acompaniament muzical, dar (aproape) fara voci, caruia i s-ar putea reprosa doar substanta narativa cam putina pentru o ora si jumatate. Marele lui ghinion: este altceva decat filmele premiate de obicei pe la festivaluri.