Final de stagiune la Opera Nationala bucuresteana
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura sunetelor »
Autor: Costin Popa
Dupa cutremurele provocate in randul unei bune parti a spectatorilor si a criticilor de regiile noilor productii cu „Trubadurul“ si „Lucia di Lammermoor“, iata ca in acest final de stagiune Opera Nationala Bucuresti si-a regalat fanii cu cateva seri de exceptie gratie reputatului bariton Eduard Tumagian. Oaspete obisnuit in ultimii ani al concertelor de la Sala Radio sau in teatrul de pe Splai, artistul a oferit publicului unele din creatiile sale de larga recunoastere pe plan international: personajele titulare din „Nabucco“ si „Simon Boccanegra“ de Verdi, Scarpia din „Tosca“ de Puccini. A urmat rolul Marelui Preot al lui Dagon din „Samson si Dalila“ de Saint-Saëns, in concert, tot pe scena Operei.
Lumini si umbre
In „Simon Boccanegra“, dupa un start pe care l-as aprecia drept economic, Tumagian si-a etalat rapid (in Prolog, cu acel Andantino cantabile „Del mar sul lido“ din duetul cu Fiesco) armele sale de baza: cantul cultivat si subtila educatie a frazarii. A intonat elegant, cu accent nobil si extrema expresivitate „Figlia! A tal nome io palpito“ in duetul cu Amelia din primul act, pentru ca scena finala, de la intrarea „M'ardon le tempia“ si pana la ultimul suspin „Maria!“, sa fie sfasietoare ca emotionalitate, tulburatoare ca exprimare. Artistul a propus un Boccanegra in permanenta framantare, apasat mental si fizic chiar in marea scena „Plebe! Patrizi! Popolo...“ cand – surprinzator, dar intrucatva justificabil – autoritatea dogala a parut masiv subsumata trairilor intense ale eroului.
In jurul lui Tumagian, umbre si lumini. Basului Sorin Draniceanu, desenele largi ale rolului Fiesco ii scot in evidenta unul din semnele uzurii, vibrato-ul. Mihai Lazar (Gabriele Adorno) apare cu o rigida emisie tenorala, departata de eroul romantic pe care il intrupeaza. Destul de sters a fost si basul Stefan Schuller, interpretul lui Pietro. Promitator, tanarul bas Ion Dimieru (Paolo Albiani) care, pana isi consolideaza notele supraacute, ar trebui sa renunte la dificilul Sol al frazei „...fra il tosco ed il pugnale“ (actul secund) si sa foloseasca alternativa mai comoda, la octava, indicata de insusi Verdi.
Am observat, am notat, am subliniat in repetate randuri calitatea glasului si potentialul liric-spint deosebit al sopranei Silvia Sorina Munteanu. Ele au fost si acum evidente in rolul Ameliei Grimaldi, dar soprana mai are de parcurs cativa zeci de metri pe acea cale spre desavarsire care ii poate aduce o meritata consacrare. Modelarea in diversitate a frazei muzicale, expunerea de cantilene pline de atmosfera (aria „Come in quest’ora bruna“), dozajul intre acutele di forza si cantul morbido (pe care artista le poseda), iata cateva cai de atac. Cu alte cuvinte, un studiu avand la baza conceptiile vocale ale marilor interprete ale rolului (si nu numai al acestuia), o disciplinare a conducerii vocii sunt indispensabile pentru a valoriza artistic datele native.
Bagheta lui Horvath Jozsef nu a reusit sa-i insufleteasca pe instrumentistii Operei Nationale, care au cantat tern, fara sa ilustreze sonor – de pilda – nici spiritul doloroso al finalului orchestral la aria lui Fiesco „Il lacerato spirito“, nici atmosfera diafana a Preludiului la primul act.
Serata speciala
Pentru spectacolul cu „Tosca“, managementul teatrului bucurestean a dorit sa-i daruiasca lui Tumagian o distributie de elita in care pentru rolul titular a invitat-o pe indragita soprana braziliana Eliane Coelho, cunoscuta publicului romanesc dintr-o memorabila prestatie concertanta a „Salomeei“ lui Richard Strauss, la una din editiile anterioare ale Festivalului International „George Enescu“, in compania ansamblului Operei de Stat din Viena. Si nu numai. Eliane Coelho a mai fost prezenta pe podiumul de concert al Salii Radio, tot alaturi de Eduard Tumagian in „Simon Boccanegra“, „Gioconda“ si „Stiffelio“. La prima sa aparitie bucuresteana pe scena de opera, soprana l-a avut drept partener, in rolul Cavaradossi, pe sotul ei, tenorul brazilian Juremir Vieira.
Mai mult decat oferta unui afis de prestigiu, Opera Nationala a dedicat spectacolul memoriei sopranei Dora Massini, la 100 de ani de la nastere si a vernisat in mijlocul foyerului expozitia cu tema „Tosca la Opera Romana“: fotografii, afise si chiar cateva costume. Un cuvant introductiv a citit, la fata de cortina, inainte de primul acord, directorul general Catalin Arbore.
Asadar, o serata intru totul speciala, apreciata pe masura de un public numeros si entuziast.
In pofida trecerii anilor, al unui oarecare stepback fata de amintita „Salomeea“, Eliane Coelho si-a expus vocea luxos si voluptuos timbrata cu nedisimulat profesionalism. Jocul alternant al sunetelor de forta cu pianissimi a facut ca partitura sa fie parcursa in diversitate de nuante. Temperamentala in actele extreme, de-a dreptul vulcanica in confruntarea cu Scarpia din actul secund, soprana a adus culminatia serii – cum era de asteptat – in aria „Vissi d’arte“, in care a expus o lectura dolcissimo con grande sentimento calma, imploratoare si serena, concordanta cu notatiile lui Puccini.
Tumagian a fost un Scarpia dominat funciar de o ura feroce care l-a chinuit devorator, contorsionandu-i chipul, trupul, chiar in momentele „Te Deum“-ului. In acordurile solemne, grandioase, in fata altarului, bigotului sef al politiei nu-i mai ramasese decat expresia furiei. O compozitie actoriceasca greu de uitat. Admirabil – pentru varsta sa – prin modul in care isi conduce glasul velurat in conturarea unui personaj de duritatea lui Scarpia, Eduard Tumagian face minuni prin coloristica amanuntit gandita, prin simtul detaliului iscusit disecat.
Discrepant intre registre, tenorul Juremir Vieira a gasit cele mai bune momente prin acutele-trompeta, intr-adevar... lucitoare si patrunzatoare.
Dintre rolurile comprimare, am remarcat o buna proiectie de sunet ca suport al vocii placute a tenorului Valentin Racoveanu (Spoletta) si frumoasa timbralitate a mezzosopranei Sidonia Nica in mica sa interventie din rolul Pastorului.
La pupitru, Adrian Morar a condus cu simt dramaturgic bine cumpanit intre dezlantuirile extreme si retorica poetica a despartirii de lume a lui Cavaradossi. Pacat ca nu a putut sa evite, ca sef de orchestra si director artistic, imperfectiunile punctuale ale unor instrumentisti care, de regula, stiau sa-si mobilizeze fortele pentru un spectacol de gala.
In vechea regie a lui Hero Lupescu, decorurile semnate de Ion Clapan si costumele lui Theodor Kiriacoff-Suruceanu poarta acum patina timpului. Multe schimbari fortuite, datorate scurgerii inexorabile a anilor, au afectat scenografia. Poate ar fi momentul ca directiunea primei scene lirice nationale sa regandeasca opera pucciniana intr-o noua mizanscena – tinand cont ca „Tosca“ este un titlu adorat, indispensabil afisului si susceptibil de distribuiri potrivite, chiar cu pretul unor invitati din afara teatrului. Dar oare o alta productie nu ne va produce socuri de genul celor resimtite nu demult? Poate ca nu...
Doi Samson pentru Dalila
Nascut in Letonia din parinti rusi, cu studii in Lituania si naturalizat in Slovacia (Bratislava), tenorul Sergej Larin a debutat pe arena lirica internationala in 1990 la Staatsoper din Viena, dupa care a devenit oaspetele celor mai mari teatre din lume. Si iata, la 51 de ani, a fost invitat pentru sustinerea in concert la Bucuresti a unuia dintre cele mai dificile roluri de tenor dramatic, Samson din „Samson si Dalila“ de Saint-Saëns. Numai ca...
Dupa o intarziere de o jumatate de ora in care publicul nu stia ce sa creada, a venit un anunt din off care il scuza pe Larin – cazut prada unei viroze rebele – si avertiza ca slovacul ar putea, pe parcursul concertului, sa-i cedeze locul clujeanului Marius Vlad Budoiu. Stranie solutie! De regula, in asemenea situatii absolut justificate medical, inlocuirea se produce de la bun inceput, cu toate laudabilele intentii ale titularului. Motivatia este simpla si tine exclusiv de un aspect pur artistic, personalizarea timbrala, vocala si expresiva conferita unui rol, unui erou, intr-o seara. Sigur ca istoria liricii consemneaza cazuri de forta majora, accidente survenite in timpul unui spectacol care au dus la substituiri „din mers“, dar acum starea tenorului titular era cunoscuta ab initio.
Larin a cantat numai primul act, suficient pentru a-i descoperi vocea robusta, viguroasa, de angajament dramatic, voce „de Samson“ aflata, din pacate, intr-un evident disconfort. Un tenor „fara pasaj de registru“, sintagma care defineste omogenitatea ideala a unui glas, mai ales in conditiile unei grosimi semnificative de sunet, potrivita unor asemenea roluri.
Marius Vlad Budoiu a parcurs intr-un timp destul de scurt drumul de la Fach-ul de tenor liric la cel spint sau chiar dramatic. Preocuparea si progresul sunt evidente, vocea a castigat in amploare, artistul are o buna intelegere stilistica asupra declamatiei, dar presiunea unei tesaturi vocale de genul celei compuse de Saint-Saëns consuma si, iata, atacurile acutelor finale de forta ale actelor al II-lea si al III-lea, pur si simplu, il ragusesc. Samson este, cel putin in acest moment, un demers prea temerar pentru Budoiu, desi traiectul ales este bun. Ar mai fi ceva. Preocupat de dificultatea partiturii sau poate neinspirat de... mezzosoprana, tenorul a stat tot timpul cu ochii la dirijor (chiar in fraze gen „Je t’aime!“) neacordandu-i Dalilei nicio atentie in timpul marelui duet. Cateva sorbituri de... ceai (ce-i drept, sala era ca o etuva) au mai „colorat“ peisajul lipsit de fior, de senzualitate.
O parte din vina o poarta si interpreta Dalilei, Gabriela Popescu, si ea tensionata de capcanele de pe portativ care nu i-au dezlipit ochii de partitura. Mi-a facut impresia unei lecturi fara implicatie, la care glasul – altminteri, frumos timbrat – a raspuns corespunzator din unghi exclusiv vocal pana in zona pasajelor inalte a caror fortare dura, decalibrata, a deteriorat fluiditatea liniei.
Veritabilul victorios al serii a fost Eduard Tumagian. Scriitura rezervata de compozitor Marelui Preot al lui Dagon i-a pus in valoare vocea somptuoasa, cu accente inteligent plasate, in conditiile unei impecabile pronuntii in limba franceza.
Doua mentiuni favorabile merita fara rezerve basii Mihnea Lamatic (Abimelech) si Pompeiu Harasteanu (Batranul evreu).
Sub bagheta lui Iurie Florea, o prestatie de exceptie a venit din partea corului Operei Nationale, pregatit de exceptionalul sau mentor si conducator, Stelian Olariu. De la murmur la forta exploziva, de la subtilitatile de nuante la dezlantuirile sonore, totul a stat in puterea acestor minunati artisti. Orchestra s-a simtit cel mai in largul sau in ritmurile bacanalei din ultimul act, depasind startul lipsit de atmosfera. Mici accidente au survenit pe eteratul final al primului act, corzile grave au aparut nesigure pe introducerea ariei „Samson, recherchant ma présence“ (Dalila, actul secund), iata cateva remarci care ar trebui sa conduca la o mai mare concentrare profesionala a instrumentistilor in fata publicului.
Reflectii la final
Stagiunea s-a incheiat. Dupa doua sezoane, efortul de progres este perceptibil. Din pacate, se perpetueaza inexistenta lansarii integrale a stagiunilor cu cel putin sase luni inainte. Este un deziderat major, ramas intotdeauna la stadiul de intentie. Sa precizez, este vorba de calendarul zilnic, cu distributiile rolurilor principale (cel putin!), o practica elementara, obisnuita in toate tarile. Se cunoaste, nu este un demers usor, dar gheata trebuie odata sparta. De exemplu, la ora actuala stim (din website-ul teatrului si din fluturasul de sala de la spectacolul „Samson si Dalila“) doar ce se va intampla in septembrie, fiind anuntate serile programate de conducerea Festivalului International „George Enescu“. Ce va urma? Mister total.
In ideea de transparenta, cu prilejul lansarii stagiunilor sau in conferinte speciale de presa s-ar putea devoala si alte „secrete“ pazite cu strasnicie. Privitor la sectiunea de opera, ma gandesc la conceptia ge-nerala de aliniere a teatrului la standardele europene, la directiile de dezvoltare repertoriala prin premiere, la politica renuntarilor la unele titluri, a refacerilor, reluarilor si coproductiilor, la situatia posibilitatilor locale de distribuire versus cerintele partiturilor si, nu in ultimul rand, la solutiile concrete preconizate in sensul sporirii calitatii spectacolelor (orchestra, cor, solisti, puls scenic). Enumerarea nu este deloc intamplatoare, multe din subiecte contin puncte critice... Toate acestea n-au fost niciodata facute publice in chip sistematic, s-au ghicit doar partial din asertiuni sporadice in cadrul unor conferinte de presa ce au prefatat noile productii.
La activ, as nota mai intai lansarea Studioului Experimental de Opera si Balet „Ludovic Spiess“, cu o activitate dinamica si eficienta: titluri noi, coproductii, cursuri de maiestrie sustinute de artisti romani importanti ce activeaza in strainatate, carora ar putea sa li se adauge marii nostri cantareti rezidenti. Nici Studioul „Ludovic Spiess“ nu si-a facut cunoscute proiectele in perspectiva noii stagiuni.
Trebuie, de asemenea, remarcata activitatea Biroului de Presa al Operei, un departament prompt, eficient, amabil, vizand coordonatele moderne. Publicitatea pe termen scurt este insistent facuta, afisajul bogat si divers, chiar foarte abundent daca privesc – pe langa programul saptamanal – si afisele speciale, destinate fiecarui titlu. Ramane insa deficitar faptul ca distributiile premierelor sunt precizate foarte tarziu. Exista un website atractiv al Operei Nationale, dar actualizarea lui se face in ultimul moment, iar o arhiva nu este prevazuta.
Expozitii, lansari de carte s-au organizat deseori, fotografiile artistilor teatrului si ale oaspetilor populeaza foyerul, sarbatoriri si comemorari au fost dedicate unor nume de prestigiu, totul vadind o preocupare pentru diversitate.
Multe sunt directiile in care conducerea primei scene lirice romanesti trebuie sa actioneze mai ales ca, se pare, fondurile alocate – un capitol clamat deseori ca sursa a neimplinirilor – sunt mai bogate fata de anii precedenti. Fara a avea date concrete, cel putin asa se simte, vazand invitarea de oaspeti, luxurianta unor premiere, publicitatea si nu numai. In atari conditii, este de asteptat ca, la Opera Nationala Bucuresti, managementul artistic performant sa-si arate roadele.