50 de ani si... Start!
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura spectacolului » adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Ca intotdeauna la sfarsitul anului universitar, UNATC a organizat Gala Absolventilor, in care studentii si-au adus, pe scena de la Casandra, spectacolele de absolventa, in fata publicului (sa recunoastem, numeros).
Ca intotdeauna, doar ca putin altfel! Din doua motive. In primul rind, pentru ca anul acesta se implinesc 50 de ani de Casandra, scena pe care toti studentii evolueaza inainte de absolvire. Si nicio alta breasla nu stie sa-si celebreze atat de frumos sarbatorile. Si in nicio alta casta discursurile nu suna atat de... cand vesel, cand induiosator, iar amintirile evocate de nume grele ale actoriei (ca Mariana Mihut, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, George Mihaita, Ion Lucian, Dan Puric), din perioada in care erau studenti sau profesori, nu declanseaza atata potop de emotie ca la acesti profesionisti ai exercitiului afectiv. Desigur, grija ca de la anul Casandra, intrand in reconsolidari, va fi indisponibila pentru cel putin o stagiune a planat in spatele tuturor discutiilor. Nici mutarea in sediul Teatrului „Masca“ din Bucurestii noi, nici impartirea „repertoriului“ intre diferitele sali promise cu generozitate de directorii Teatrului Excelsior si Teatrului de Comedie, respectiv Ion Lucian si George Mihaita, nu par sa acopere anvergura si necesitatile unei intregi serii din care fac parte sectiile de Actorie, Regie, Actorie Papusi si Marionete si Coregrafie.
Al doilea motiv pentru care Gala de anul acesta a fost deosebita s-ar putea rezuma in doua cuvinte: discernamant si valoare. O generatie de regizori si de actori care arata ca n-au trecut de pomana cei 50 de ani de Casandra. Ceea ce este cu adevarat extraordinar tine de binevenita upgradare a repertoriului si a tehnicilor de interpretare. Fara indoiala ca tendintele acestea au existat si in ultimii ani, dar niciodata cu proportiile de acum. Noua dintre cele patrusprezece spectacole prezentate in cadrul Facultatii de Teatru au fost pe texte contemporane, traduceri de ultima ora ale unor autori de 30-40, destul de des chiar sub 30 de ani. Si, paradoxul paradoxurilor, textele chipurile vechi, ne-upgradate la ultima generatie, au fost „Oameni si soareci“ de John Steinbeck, „Regele moare“ de Eugen Ionescu si „Cui i-e frica de Virginia Woolf“ de Edward Albee. Cu o singura exceptie – clasica, intr-adevar: Caragiale.
Va dati seama ce castig enorm? Ce armonizare cu dramaturgia lumii? Cu formele si sensibilitatea de mileniu trei? Va dati seama ca am scapat de vesnicul „Azil de noapte“ pe care il vedeam in fiecare editie a Galei Absolventilor pana mai acum cativa ani? Ca cei ce ii indruma pe studenti au inteles ca posibilitatile Commediei dell'Arte s-au mai irosit in ultimele sase secole si ca publicul, in continuare 80% format din tineri, mai ales cand e vorba de Casandra, are chef sa vada pe scena piese care ii comunica ceva despre viata de azi? Fara sa fac investigatii, ci bazandu-ma doar pe prezumtii, s-ar putea ca acest salt urias sa se datoreze unor doua capete luminate ale caror eforturi de updatare a miscarii teatrale din Romania la noile forme ale lumii sunt vizibile de ani si ani: Mihaela Sarbu, presedinta Fundatiei „Teatrul Fara Frontiere“, cu state vechi in straduinta de a „forta“ intalnirea publicului roman cu ce se scrie acum in Europa si America, si Nicolae Mandea, membru fondator al grupului „dramAcum“, infiintat cu scopul prioritar de a „creste“ noua dramaturgie din Romania. Ambii au fost profesori la anii terminali, Mihaela Sarbu la Actorie, iar Nicolae Mandea la Regie Teatru, si imi inchipui ca generatia de absolventi 2007 le da toate motivele sa fie mandri ca inclestarea, oboseala si tenacitatea lor din ultimii cinci ani nu au ramas, nici pe departe, fara rezultat.
Despre ce au crescut
Cu atat mai curioasa pare sa fie optiunea juriului care a acordat, in conditiile acestea, Premiul pentru cel mai bun spectacol montarii „Oameni si soareci“, unul dintre cele mai clasice din toata Gala. Nimic de zis, pe scena apar doi actori buni, primul de mare expresivitate, Andrei Pandele, in personajul cu minte de copil, cu mina inocenta si statura de gigant, neajutorat, cu tesatura de emotii subterane care substituie criteriilor etice nevoia imensa de a simti tactil tandretea, de a atinge gingas orice creatura catifelata a Domnului. Celalalt, Catalin Bordea, stapan pe mijloace, nu cu multe modulatii, dar cu o voce calda, are simt scenic bun si un joc echilibrat. De remarcat este si Emil Mandanac pentru arderea mocnita, zvacnetele de vis american si ramasitele de speranta si omenie care se presimt in personajul schilodit la munca. De fapt, fiecare interpret, oricat de episodic i-ar fi rolul, ar merita amintit pentru jocul profesionist din acest spectacol cu o actorie influentata de tipul barbatului strunit, cu lucid control asupra situatiei, din filmele americane de gen. O montare facuta clasic, ca la carte, in care insa nimeni nu declama si nu se sfasie gros si teatral de dureri gogonate si fals dramatism. Jos palaria!
Cu precizarea si regretul necunostintei de cauza (am vazut doar o treime din spectacolele Facultatii de Teatru, scapandu-mi, din pacate, montari ca „Trilogie belgradeana“ de Biliana Srbljanovic, „Port“ de Simon Stephens, „Flori, fete, filme sau baieti de Cornel Mimi Branescu, „Cui i-e frica de Virginia Woolf“ si „Dublin Zoo“ de Enda Walsh), le amintesc pe cele care mi-au atras cel mai mult atentia. Unul dintre cele mai relevante in ceea ce priveste complexitatea limbajului teatral, finetea executiei, calitatea actoriei si cea mai inventiva propunere scenografica, ca sa nu mai vorbim de valoarea textului, a fost „Fotografii explicite“ de Mark Ravenhill, despre care am mai scris la vremea premierei, in regia (si traducerea) Mirunei Dinu si coregrafia lui Paul Dunca. La cateva luni dupa vizionare, bine agatati de memorie raman Sabina Posea, prin capacitatea de a transmite adevaruri si stari contrastante, candoare si ingenuitate in rolul de stripteuza naucita de bataie, extazuri chimice si pseudoideologii de ultima generatie; apoi, Ionut Grama, actor care se individualizeaza nu numai in seria din care face parte, ci in intregul nostru peisaj teatral, prin inzestrarea pentru rolurile de intelectual (ca tipul camionagiu sau baiat de cartier, har Domnului!, nu lipseste deloc in breasla), prin modul rotunjit de a pronunta cuvintele, prin eleganta in atitudine si expresie, prin detasare si nonsalanta. Calitatile acestea, dupa care casting directorii se dau de ceasul mortii cand e sa gaseasca „tipul aspirational“ pentru reclamele video, au fost evidente la Ionut Grama si in „Butoiul cu praf de pusca“. De altfel, actorul a obtinut Premiul special al juriului pentru rolurile George („Cui i-e frica de Virginia Woolf“ de Edward Albee) si Dule („Trilogie belgradeana“ de Biliana Srbljanovic).
O alta productie remarcabila este „Butoiul cu praf de pusca“, pentru care David Schwarz a obtinut Premiul de regie. Dar despre ea va fi vorba intr-un episod viitor.
Si acum, „Made in China“
Prima reactie: te enervezi. Dar spectacolul montat de Ioana Paun, dupa un text de Rodrigo Garcia, accesand numai nivelul primar si facand cu totul abstractie de intelect, nu se uita prea usor. Macar pentru atmosfera de furnal si pumnii olfactivi pe care ii cara in stomacul publicului. Spatiul suge organic spectatorul, il stimuleaza prin apropiere si violenta mirosurilor: mustar, sucuri, chips, pepeni striviti, naduseala de la caldura insuportabila din sala. Publicul e condamnat la biciuirea cu arome artificiale, asfixiere, imputire, pana cand cedeaza fizic. Senzatia de inglodare e deplina. Spectacolul il prelucreaza strict fizic, exact ca pe consumatorul care, ocupat sa reactioneze, nu mai poate sa actioneze. Caci despre ce vorbeste Rodrigo Garcia daca nu despre omul vremurilor noastre, sclavul sistemului de productie si consum? De-a lungul scenei neconventionale de la Teatrul Desant, sumedenie de produse se misca pe o banda rulanta la al carei capat troneaza doua functionare in costume impecabil albe. Personajele aseptice (Cristina Gavrus si Lala Misosniki), pentru care oamenii nu sunt decat cobai, manipuleaza profesionist, controland viul cu voce placuta, seducatoare sau autoritara. Ii starnesc cu premii, cu brand, cu emotie de tip „Salvati copiii lumii“, cu „luati zece obiecte si primiti un cadou“ sau cu icoanele facatoare de minuni confectionate industrial.
Spectacolul reproduce grotesc o zi din viata micului consumist, presat din toate partile, pentru care alegerea se dovedeste doar iluzie. Robotizat (interpretarea lui Alexandru Fifea, incordat pe taste, e deosebit de sugestiva), personajul nu apuca niciodata sa-si termine tigara. Timpul pentru mers la toaleta si la masa e atent monitorizat. Desigur, debuseul e isteria consumista: hipermarket, meci pe stadion, popice, piscina. Evident, tot contra cronometru.
Alexandru Fifea joaca maniacal personajul prins in transa consumista, abrutizat de supravegherea de la munca, din hipermarket, de manipularea subliminala. Nevoile ii sunt dictate artificial, iar rezulatul se traduce prin isterie, frustrari si violenta in familie. Care, de altfel, indura destul de usor brutalitatea pana la sange in schimbul terapiei (furnizate de acelasi personaj) cu circ, consum, stimulare si excitatie. Lari Giorgescu construieste copilul tipic, infect, superficial, fara niciun chef de invatat, cu un singur vis: jocurile pe calculator. In costum de fitness, sotia (Smaranda Ciceu), amorfa de la pamant la cer, e calata strict pe cure de slabire si premii la cumparaturi.
„Made in China“: la cativa centimetri de mazga gretoasa a tuturor produselor strivite pe jos, spectatorul devine jucaria agresiunii olfactive, a substantelor chimice si a E-urilor trantite in malaxorul consumismului.
„Monged“
Cu totul altfel, neutru, deloc agresiv, se desfasoara „Monged“ de Gary Duggan in regia Verei Ion. De data aceasta nu mai e vorba de o zi, ci de cateva din viata unor drogati, de lumea in care se invart, de solicitarile fizice si psihice, de perceptia particulara a stimulilor din jur, cu lipsa de concretete a obiectelor, cu amestecul intre lucruri si proiectiile inconstiente, cu nebunia de transa. Cine a citit macar o singura carte despre deriva drogatilor sau macar a vazut „Trainspotting“ nu va gasi in „Monged“ nimic nou. Noutatea tine mai degraba de constructia dramatica, de tehnicile narative preluate din roman, de frecventa cu care se interfereaza dialogul cu monologul. In rest, situatiile sunt banale, personajele doar povestesc ce li se intampla, pe moment sau prin flashback-uri: conversatiile la telefon cu prietena, momentul de discoteca sau mersul la serviciu cu imitatia recurenta a unei colege isterice. Secvente dramatice in acceptiunea clasica sunt doar cateva, povestite si ele, ca aceea in care unul dintre personaje intarzie la tranzactie si dealerul, infuriat, il ameninta cu pistolul. Apoi ii cere scuze.
Toate sunt relatari, personajele nu interactioneaza decat infim. Cei trei prieteni raman izolati, fiecare delireaza in legea lui; in fond, niciunul nu gaseste ceva important de transmis celorlalti. Atmosfera de non-relationare este, probabil, cel mai reusit punct al spectacolului. Fiecare are motive sa apeleze la o infuzie de energie, fantasma, dezinhibitie si curaj.
Forma lor de solidaritate e cautarea delirului in comun: se stimuleaza, rad, se adapostesc, se ajuta cand mintea le joaca obisnuitele feste. Dar nimic mai mult. Evident, performanta apartine celor trei actori capabili sa creeze, in elementele minine de decor, imagini vii doar din discurs si sa compuna tipuri impecabil individualizate: Alexandru Potocean (Premiul de actorie pentru rolurile Conu' Leonida din „Incepem!“ dupa I.L. Caragiale, Kevin din „Port“ de Simon Stephens, Dave din „Monged“ de Gary Duggan), suta la suta credibil intr-un macho facut fara niciun pic de ostentatie si fara obisnuitele ticuri fumate; Sorin Poama (castigator al aceluiasi premiu pentru rolul din acest spectacol), creatorul pampalaului absolut, comic, la primul extaz halucinogen; Alexandru Fifea, actor stapan pe mijloce, capabil sa schimbe pe nesimtite registrul, ca in scena cu relatarea secventei erotice.
Nu stiu daca clasa politica se va reforma. Scepticismul ma face sa cred ca sansele sunt de 1%. Altfel ce rost ar mai avea una dintre cele mai bune „Scrisori pierdute“ pe care am vazut-o (parca anul trecut) tot la Casandra? Nu stiu nici cum a reusit scoala de teatru sa se primeneasca asa, dar daca spectacolele de la Gala Absolventilor din 2007 ar face repertoriul unei stagiuni de la o institutie profesionista, bag mana in foc ca, pentru unele gusturi, acesta ar deveni teatrul cu cel mai incitant program din tara.
Un nou flux de teatru scurt la Radio Romania Cultural