Ma numesc Madalina, sunt cocacolica
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura controversei » dosar
Autor: Madalina Cocea
In istoria mea subiectiva, stau pe picior de egalitate urmatoarele intamplari-eveniment: Revolutia din ’89, momentul in care am baut pentru prima data apa imbuteliata de la niste francezi si ziua in care a sosit camionul promotional Coca-Cola in fata Gradinii Botanice din Iasi.
Fara indoiala, acela a fost momentul in care am devenit cocacolica. Astazi inca ma gandesc ca ar fi fost mai bine sa nu fi fost acolo – poate daca saream ata in fata blocului, viata mi-ar fi fost cu totul alta. Din camion au coborat oameni imbracati in rosu – sigla si numele il cunosteam de la reclamele TV – si au inceput sa arunce pe asfalt navete zornaitoare. Alti oameni, cu sepci de aceeasi culoare, turnau de zor sucul in pahare asortate. Am fost printre primii casca-gura care s-au adunat in jur sa primeasca Coca-Cola gratis.
Am stat la randul format in spatele camionului de vreo sase ori si nimic nu mai fusese atat de bun: portocalele de Craciun, ciocolatile invelite in foite aurii sau inghetata de cicoare n-au reusit niciodata sa fie atat de savurate precum acele inghitituri de suc, visate, inchipuite si recompuse din senzatii dupa ce urmarisem cateva luni de reclama asidua la televizor. In Bucuresti, Coca-Cola ajunsese mult mai repede – asa cum ajungeau si inghetatele Opal Fruits, casetele Magic Mix, cu copertele lor trase la xerox color si hamburgerii McDonalds.
A inceput deci cu sase pahare promotionale, desi probabil mi-ar fi fost de ajuns patru. A devenit in mod obligatoriu „tratatia“ de la fiecare iesire in oras. Ba chiar plimbarile au fost rebotezate cu „iesim la o Cola?“. Bunastarea era masurabila in sticle returnabile de Coca-Cola: stiam ca avem o luna mai bogata atunci cand mama imi cumpara mai mult suc de la cea mai apropiata consignatie (25 de minute pe jos, dus-intors, dar parca atunci aveam timp de lucrurile astea). Ziua de salariu insemna invariabil o sticla de Coca Cola, o asteptam la fel de mult ca proprietara banilor.
Au urmat serile ritualice cu Midnight Caller, precedate mereu de o excursie la chioscurile studentilor pentru a cumpara doua importuri americanesti: Cola si pop-corn. Pop-corn pe care probabil o sa-mi reprosati ca nu il numesc „floricele“ sau „cocosei“, dar nu era acelasi lucru, credeti-ma. Floricelele din ceaunul innegrit al mamei n-aveau nici o legatura cu pop-cornul si sucul rece, dupa care tanjeam o saptamana intreaga si pe care le savuram apoi cu ochii pe jumatate inchisi, aproape 15 minute intregi.
In aceeasi serie au mai fost: fiecare dupa-amiaza de vara in care sfarsitul scolii se marca in bucataria mea cu un „ness cu Cola“; sticlele la 0,25 lasate la rece cu multa auto-stapanire in tabere – si pe care de obicei ni le furau baietii din bazinetele cu apa rece, bauturile comandate cu multa importanta de la barul discotecii, paharul la pret exorbitant fara de care ti-era rusine sa urmaresti un film la cinema. Mi-a cucerit, incet, toate momentele de bucurie – sarbatoream orice cu o Cola – si de tristete – necazul mi-l inecam tot in acid fosforic. S-a strecurat in diminetile somnoroase si in noptile prelungite de studiu pentru teza la romana, cand ma rasplateam cu o inghititura de Cola si cu o tableta de ciocolata pentru fiecare cinci pagini invatate.
Pe nesimtite, am evoluat de la consumator la predicator. Am convins cel putin cinci persoane ca durerea de cap sau de stomac se poate trata cu un pahar de Cola rece. Sau ca o Coca-Cola la doza este un produs infinit superior celei imbuteliate in sticla. Si nu. Nici macar sa nu va treaca prin cap sa imi povestiti toate chestiunile alea legate de politistii americani care sterg sangele de pe strada cu bautura mea preferata. Am inregistrat o intreaga emisiune in care se combat toate aceste povesti si o povestesc oricui, la cerere.
In rest, nu mi s-a ridicat nici o statuie in fata fabricii, nimeni de-acolo nu stie cine sunt, nu sunt platita pentru toata publicitatea asta desantata si, ce este mai grav, n-am castigat niciodata nimic de pe spatele vreunui capac de Coca-Cola. Da-i incolo, de maine ma las. Sau poate de luni, ca sa incep bine saptamana...