Viata in Securitate (I)
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura media » evul media
Autor: Bogdan Ghiu
Mortii inchid ochii la ceea ce facem. A inchide ochii la ce se face inseamna a muri. Morti, inchidem ochii la ceea ce facem.
Avea dreptate doctorul Florin Tudose (plin de pete de transpiratie: ar fi putut sa-si scoata cravata si sa-si traga un sacou subtire) la emisiunea (altfel de nevazut: orbitoare) „Trenul vietii“, de la B1TV: vorbim pana la nebunie despre informatori si colaboratori ai Securitatii, dar nu si despre Securitate si securisti in sine, aceasta institutie ramane de neatins, vizibila numai indirect, prin efecte si victime, directe sau „colaterale“ (o intreaga „societate colaterala“ de victime).
Aceasta este, intr-adevar, problema care ne rasuceste mintile si ne desfigureaza gandirea, continuand de fapt sa faca acelasi lucru: Securitatea ne (pre)lucreaza si azi, ne perverteste si azi, aparent „dupa“, „post“-existenta ei de fapt, ca umbra si spectru. Ea ne invata cum sa gandim despre ea, si noi acceptam, cu sprijinul media. „Ea“ impune si stabileste norma. Pana azi. Mai virulent si mai dezolant poate ca niciodata.
Securitatea: un gol opac intangibil. Iar media, manipulat-incapabila.
Realitatea TV, „Deschide lumea“: „Unii au rezistat“ (sambata, 12 august). Generatia de cercetatori, „post-morala“, „post-disidenta“, dar deja exclusa de la fenomen, efect tarziu al „fenomenului“ insusi, „racind“ imperativul moral cu argumentele privirii „stiintifice“ (Marius Oprea, Stejarel Olaru). Paradox: imediat dupa ’90 eram prea calzi, prea aproape, confuzi din cauza imediatului; azi, dupa mai bine de 16 ani, suntem reci, „distanti“, prea departe, confuzi din cauza distantei, de data aceasta.
Securitatea a fost (este) Societatea. Daca nu colaborai, erai exclus. Normalitatea ca recompensa, ca gratificatie pentru colaborare sau, oricum, macar, pentru acceptarea tacita. Viata ca exceptie, norma ca exceptie.
La inceput, imediat dupa cucerirea sovietica, normalitate rezistenta si, deci, brutalitate a „organelor“. Apoi, pentru cea mai mare parte din intregul rastimp al perioadei de „autoocupatie“ romanesc-comunista, „normalitate“ acordata, deci esentialmente si etimologic precara (putea fi oricand intrerupta, ridicata). Era, oricum, incompleta, afectata, iluzorie: ne autoiluzionam ca se poate trai ca sa nu innebunim in fata faptului ca traiam, desi nu era de trait: morti-vii. Inversare, deci, rasturnare a criteriilor existential-ontologice: ce usor poate fi tulburat, rasturnat omul! Fenomenul devine total-social, opozitiile si distinctiile dispar, dispar culorile, dispare peisajul moral, ramanand doar desenul, perspectiva centrata pe putere, profunzimea in care totul fugea spre Partid-Securitate, ca unic punct convergent, exclus, de fuga, trompe-l'oeil (impotriva vietii aplatizante): putere in acelasi timp inclusa si exterioara, intima si de neatins.
Caci ce este „normalitatea“ vietii si ce era „normalitatea“ vietii, in plus, intr-o Romanie frustrata, marginala, veche ca „substanta“, recenta si fragila ca „forma“, o Romanie extrem de plastica, deci de maleabila, de manipulabila (vedem azi, in libertate, cum alergam sa ne inrobim si sa ne prostim singuri, dupa orice, cel mai adesea dupa nimic)?
Securitatea, recrutata fiind dinauntru, din imanenta societatii, din marginalitatea unei societati aproape dintotdeauna marginalizate de o putere aproape intotdeauna de import, macar ca model, s-a bazat instinctiv, natural, pe „normalitatea“ unei vieti romanesti cladite, ca „motor“ existential, pe ambitii, vanitati si frustrari sociale de rupere de conditia imorala de baza, in care individuatia se face prin abatere de la norme si prin neconstituirea unei norme formale. in capilaritatea ei indistinct si omogen sociala, Securitatea a fost si, mai cu seama, devine, „stiintific“, indiscernabila si inanalizabila pentru ca a autoinstitutionalizat structurile de forta ale societatii insesi, dubland si blocand circular faptul cu dreptul. Prin fenomenul Securitatii, accedem in mod tragic si derizoriu la o universalitate antropologica: fragilitatea vietii in societate.
Interventie (prin telefon) a lui Radu Filipescu: incepe, culmea, razand, prin a se autoacuza: a acceptat sa devina membru PCR, iar gesturile ulterioare de rezistenta si opozitie le-a facut in dialog cu el insusi, pentru a se achita in fata lui insusi de aceasta pata, pentru a rascumpara un pacat si a putea, astfel, sa continue sa traiasca: pentru a se „normaliza“. Reactie de subiect la sine insusi devenit obiect social.
Aici este ruptura esentiala: in comunicarea intima, fondatoare, morala a fiecaruia cu sine. Aici ne-a rupt Securitatea. in fuga dupa securitatea vietii, Securitatea ne-a rupt de noi insine. Societatea se face mai intai cu sine, iar noi facem societate deficitar cu altii pentru ca facem prost, sau nu facem deloc, societate cu noi insine. Securitatea a crescut si a marit aceasta fractura sociala din ontologia fiecaruia in parte. Caci noi nu crestem istoric decat fugind de in-securitatea si de nesiguranta vietuirii intr-o tara precara. Cautam innebuniti puterea, iar aceasta a fost si continua sa fie placata, exterioara. Exterioara fara transcendenta, neasigurand functia de transcendenta a puterii ca autoritate.
Radu Filipescu: „vina nu era decat in proportie de 10 la suta a informatorilor“. Fenomen marginal asadar, fenomen-efect, periferic, esential insa pentru o societate expulzata voluntarist-elitar in istorie ca fuga inainte de/pe baza unor origini incerte, fundamental periferica fata de o putere exterioara, dar nu si transcendenta.Ca sa fie vorba de terapie sociala, trebuie sa tratam prin urmare nu boala, ci bolnavi. Se poate face asta prin generalitatea si universalitatea unei legi ? in plus, legea insasi e stramba si incompleta, dat fiind ca nu denunta Securitatea ca fenomen si ca institutie totale, ci culpabilizeaza doar societatea in relatia ei impusa cu Securitatea, considerata, implicit, drept buna. Ma intreb cum va reusi presedintele Basescu sa condamne oficial, prin nenumaratele comisii si institute „de specialitate“ care au tot fost create, comunismul, fara a condamna Securitatea si pe securisti? Modul de punere a problemei, de formulare a „temei“ si de definire a „cadrului“ falsifica dezbaterea publica si trunchiaza - amanand apocalipsa, dezvaluirea, revelatia - (auto)cunoasterea constitutiva. Aceasta va continua sa ramana indistinct intestina, supusa mecanismelor individuale si colective imunitare de refulare. Sustras discutiei publice sau deformat prin cenzurare, comunismul va continua sa ramana de domeniul visului. Nu ni-l vom putea extrage din ambivalenta inconstientului, lasandu-l la dispozitia mecanismelor sale infinite de metamorfozare. Disparute literal, comunismul si Securitatea sunt promise unei infloritoare existente metaforice, cea mai dificil de combatut si de analizat.