Binecuvantat fie imperiul cafelei
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura controversei » dosar
Autor: Bogdan Suceava
Brillat-Savarin ne propune o experienta interesanta. Excentricul artizan al gusturilor are o opinie cat se poate de ferma asupra felului cum ar trebui preparata cafeaua.
Asadar, domnia sa, in tratatul publicat la finele lui 1825, ia doua esantioane din acelasi pachet de cafea, pe primul il macina intr-o rasnita de metal, in timp ce pe celalalt se ingrijeste sa-l sfarame in lemn. Apoi prepara din cele doua doze doua cafele prin fierbere, dupa vechea reteta araba, si compara gusturile. Probabil are importanta cum se sparge bobul de cafea la macinare, daca bobul crapa de-a lungul fibrei naturale sau daca fibra e taiata: cafeaua cu boabele macinate in rasnita de lemn i s-a parut mai buna.
Fireste, vremurile moderne nu mai tin seama de asta, dupa cum uitat pare si detaliul ca sultanul Soliman Magnificul al Turciei, cuceritorul Belgradului si invingatorul Ungariei in batalia de la Mohacs se pare ca ar fi fost primul cap incoronat care a fost cucerit de parfumul cafelei, dupa ce armatele sale au ajuns pana in Yemen si i-au adus secretul acestei licori a desertului. Iar daca el n-a rezistat farmecului, cum de-am putea opune rezistenta noi, muritorii de rand, cand avem atatea posibile alegeri?
Da, recunosc, sunt indragostit de cafea, si recunosc ca multa vreme m-am invartit in jurul cafenelelor Starbucks, care in Statele Unite insotesc librariile Barnes and Noble. In astfel de locuri am citit si am scris, iar in momente mizerabile m-am dus ore in sir ca sa uit de mine (am facut asta in ianuarie 1999, atunci cand din Romania veneau stirile celei de-a cincea mineriade). Cea mai lunga sesiune de lucru, cafea si uitare de sine, a avut loc in primavara lui 2002, cand, mai mult de nevoie decat de voie, am stat mai bine de sase ore intr-un Barnes and Noble, scriind cu maxima viteza pe laptop. Din fericire nu am varsat niciodata cafea pe computer si deocamdata, in ceea ce ma priveste, lipsit de experiente nefericite, pot spune ca cele doua indeletniciri merg bine impreuna.
Imi aduc aminte momentul de tristete din toamna lui 2000 cand, in departamentul de matematica de la Michigan State University (unde pe vremea aceea eram doctorand), s-a luat decizia administrativa ca in sala de computere a asistentilor sa nu mai fie permis consumul cafelei. Nu stiu exact cine a pacatuit si a varsat cafea peste una dintre masinile MacIntosh, dar am imprtasit suferinta cu totii, sub un afis de dimensiuni respectabile care ne reamintea regula. Mai tarziu, am decoperit pe o plaja evocand paradisul cafenenele Diedrich, care aveau retete diferite si o personalitate distincta de ale altor retele de cafenele. Si pasajul acesta e de acum istorie, pentru ca globalizarea le-a ajuns si le-a biruit: reteaua Diedrich a fost cumparata de Starbucks. Librariile Borders gazduiesc acum Seattle’s Best Coffee, care obisnuieste sa serveasca mocca impreuna cu ciocolata amaruie.
Tentatia e din ce in ce mai mare. In momentele cand descoperim cate o noua maniera de seductie in domeniul cafelei, ne putem imagina surpriza pe care trebuie ca o vor fi avut acei soldati ai Imperiului Habsburgic care au descoperit, in urma unei retrageri grabite a armatei otomane, cei doi celebri saci plini cu boabe prajite de cafea de la care pasiunea ar fi cucerit intreaga Austrie. Oare de unde au aflat cum se prepara? Era asa de evident ca boabele trebuie macinate si fierte? In orice caz, secretul comercial a calatorit in toate directiile. Francezii au adus cafeaua in Guadelupa si Martinica, iar olandezii au purtat-o in Ceylon, Java si Sumatra. Din Martinica a ajuns in Nicaragua si El Salvador, si legenda spune ca toate plantele din Nicaragua de azi provin dintr-un singur lastar adus de undeva din Antile, de pe o plantatie frantuzeasca. Toate aceste pachete, cu numele zonei de provenienta, dormiteaza azi impreuna pe rafturile de la Starbucks, care le actualizeaza odata cu fiecare sezon, insotindu-le cu importantul detaliu: tare, medie sau slaba.
Adevarul e ca de la cafea ni se trag toate... Atat revolutia engleza din secolul al XVII-lea, cat si marea revolutie franceza au izbucnit cam la fel: dupa ce un personaj entuziast a tinut o cuvantare intr-o cafenea, iar audienta fascinata a decis sa-l urmeze. Ne imaginam personaje colerice ale trecutului, cu sangele pulsand din exces de cofeina, ridicadu-se pe vreo masa de lemn si strigand: la Bastilia!
Fireste, nu ne imaginam nimic de felul acesta posibil in vremurile noastre. Doza de espresso, toropita cu lapte (daca e dregresat, poate reduce pacatul cu pana la o suta de calorii, in functie de marimea paharului de hartie), cu aciditatea astfel redusa, ne ajuta sa incepem ziua intr-un paradis in care revolutiile, nu-i asa?, nu mai sunt posibile. Pentru ca suntem cu totii fericiti, pentru ca societatile, oriunde am fi, nu mai au probleme globale, toate guvernele sunt intelepte, se ingrijesc de cafeaua supusilor si nimeni nu mai sacaie pe nimeni in vreun fel. Sau am inteles eu gresit?
Ma intreb ce ar fi zis domnul Brillat-Savarin despre asta, mai cu seama ca spiritul epocii domniei sale era mai degraba sincron cu duelurile si aventurile febrile ale tinerilor Bolyai si Galois decat cu pacea post-postmoderna si „sfarsitul istoriei“.