Recurs la posteritate (II)
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Scriam aici saptamana trecuta despre posteritatea si despre lectia de morala si de literatura a marilor scriitori rusi, unii dintre ei – ca Leonid Tipkin cu al sau roman „Vara la Baden-Baden“, descoperit intr-un anticariat din Londra, la doua decenii dupa moartea autorului – nestiuti ca atare in timpul vietii si consacrati postum pe plan european si universal. In urma cu cinci ani, in vara lui 2002, printre stirile de doi bani ce inundau, ca de obicei, mass-media amatoare de senzationalul derizoriu sau macabru, se strecurau, aproape nevazute, doua depese de un altfel de senzational – sobru si autentic. Aflam atunci ca savantii rusi se straduiau sa cloneze un copac care l-a inspirat pe Puskin. Era vorba de un stejar din Taganrog, localitatea in care s-a nascut Cehov, considerat sacru nu doar de cititorii din tara celui ce a scris „Evgheni Oneghin“ si atatea alte capodopere, ci si de artistii, criticii si istoricii literari rusi. Copacul disparuse in urma unui incendiu izbucnit accidental. Din fericire, se reusise salvarea catorva mostre din trunchiul stejarului, ceea ce le permitea specialistilor clonarea lui. In relatarea de presa se evoca faptul ca batranul arbore „l-a inspirat pe Alecsandr Puskin in scrierea poemului «Ruslan si Ludmila», care i-a adus consacrarea“. Intrucat copacul „este foarte important pentru Rusia“, in scopul clonarii lui, oamenii de afaceri din Rostov pe Don, orasul in care a trait, a scris si a murit Solohov, anuntasera ca vor dona toti banii necesari.
Ii vedeti dumneavoastra pe afaceristii ieseni ori, ma rog, romani donand bani pentru regenerarea si intretinerea „Teiului lui Eminescu“ din Copoul Iasilor?!
O alta stire avea ca subiect un impresionant eveniment: la Moscova si Tula, zeci de urmasi ai lui Lev Tolstoi, veniti din lumea intreaga, s-au intalnit cu prilejul celei de a 140-a aniversari a casatoriei romancierului. S-au reunit in Rusia, in „a treia Roma“, nu mai putin de 80 de descendenti ai lui Tolstoi: suedezi, americani, germani, francezi. De la Moscova, au luat trenul pana la proprietatea de la Iasnaia Poliana, situata la aproximativ doua sute de kilometri de capitala Rusiei, acolo unde de multa vreme se afla si Muzeul Tolstoi, al carui director este Vladimir Tolstoi, un stranepot al scriitorului. Se amintea cu aceasta ocazie ca cel ce a scris „Razboi si Pace“, „Anna Karenina“, „Invierea“, „Puterea intunericului“, „Moartea lui Ivan Ilici“, a avut 13 copii, iar cei aproape 300 de descendenti ai lor sunt raspanditi peste tot in lume. Doua nepoate ale scriitorului erau (sunt!) inca in viata, una dintre ele, Tatiana Tolstoi, care traia in Suedia, a fost prezenta la aniversare. Ea a marturisit ziaristilor moscoviti: „Nu am curajul sa vorbesc in ruseste, dar inteleg totul“. (M-am intrebat daca il citeste pe bunicul sau in original, in suedeza sau in alta limba). In aceeasi conferinta de presa la care au fost prezenti numerosi jurnalisti rusi si corespondenti straini acreditati la Moscova, fiul Tatianei, Mihail Lvov, declara: „E o mare responsabilitate sa fii urmasul lui Tolstoi, pentru ca esti dator sa-i respecti filosofia“, iar directorul muzeului de la Iasnaia Poliana, Vladimir Tolstoi, initiatorul ineditei intalniri, atragea atentia: „Respectul urmasilor scriitorului pentru traditia de familie este un bun exemplu pentru Rusia, care are mare nevoie de acest lucru“.
Mi i-am imaginat pe cei 80 de descendenti ai lui Tolstoi reculegandu-se la mormantul strajuit de mesteceni al Patriarhului de la Iasnaia Poliana. Ce n-as fi dat sa fiu acolo!
Exista insa, din pacate, mai ales in ultimul deceniu, si o alta fateta a posteritatii marilor scriitori rusi, ca, de altfel, si a scriitorilor romani sau din alte literaturi din Est. Si nu e vorba nici macar de o, pana la un punct, fireasca iconoclastie, ci de blasfemie si de profanare. Cu cativa ani in urma, un editor rus si-a permis sa reduca la cel mult un sfert textul romanului „Razboi si Pace“, pentru ca el ar fi prea lung. A eliminat mai ales scenele dramatice, de razboi si i-a confectionat capodoperei absolute a lui Tolstoi un final edulcorat, ceea ce nu i-ar fi trecut prin cap nici celui mai sangeros proletcultist din epoca de varf a ororilor stalinismului. Sa nu fi auzit oare nefericitul editor ceea ce spusese Albert Camus si anume ca orice prozator de oricand si de oriunde viseaza sa scrie „Razboi si Pace“? Dar, mai mult, in chiar anul in care am consemnat in jurnalul meu antinostalgic cele doua informatii de presa amintite, regretatul profesor Emil Iordache, specialist in limba si literatura rusa, eseist si traducator reputat, semna in revista „Convorbiri literare“ un articol intitulat „Trei eseuri despre profanare“. Dupa ce evoca pe scurt emblema celebrelor studiouri MOSFILM (colhoznica si muncitorul surprinsi in avantul lor spre viitorul comunist), autorul nota ca „pudibozii lideri sovietici s-ar rasuci in morminte si mausolee, daca ar vedea ce se filmeaza in studiourile pe care le-au creat“ si unde, se stie, s-au produs atatea capodopere ale cinematografiei. Publicatia „Express-gazeta on line“ tocmai facea cunoscuta isprava unui regizor care realiza o versiune cinematografica pornografica a romanului in versuri al lui Puskin, „Evgheni Oneghin“. In viziunea regizorului profanator, eroina principala, unul dintre cele mai fascinante personaje feminine ale literaturii, „Tatiana Larina“, este – ce altceva? – manager la o firma de publicitate. Ea nu mai scrie epistole de dragoste lui Oneghin de o puritate si o profunzime a sentimentului tulburatoare, ci, pragmatica precum orice manager care se respecta, se dovedeste a fi experta in a face sex (expresia ma crispeaza, dar aici se potriveste de minune) in toate modurile si in toate pozitiile. „Comenzile regizorale – relata Emil Iordache – erau de tipul: «Dubla a doua! Pune-o cu spatele! Fundul, arata-mi fundul!». Interiorul era si el sumar «puskinian»: un budoar de aristocrata de la inceputul secolului al XIX-lea; un pat imens cu cearsafuri albe, un baldachin din tul transparent, o masuta aurita de toaleta si o oglinda ovala. Prin acest decor isi fac mendrele Tatiana roscovana, un saten musculos, care joaca rolul lui Oneghin, secondati de doua «servitoare» (...) Din pricina faptului ca erectiile, chiar stimulate medicamentos, pretind mari eforturi, in rolul lui Oneghin (mai precis al partii sale de jos) mai evoluau trei Cactori“, carora barbatoasa Tatiana le face fata singura. Normal, fiindca ea primeste cate 250 de dolari pentru fiecare zi de filmare, in timp ce barbatii se aleg cu mai putin de o suta. Procedura actoriceasca este foarte simpla: trei-patru versuri si, vorba lui Florin Calinescu, „jap-jap – proza cea de toate paturile“. Scena de inceput a sex-maratonului era, cum se obisnuieste a se spune mai nou, un jeg, ca sa nu mai vorbim de ceea ce urma... Autorul articolului „Secera si ciocanul pornografic“ rememora: „In romanul lui Puskin, gandindu-se la Oneghin, Tatiana se intreaba: «N-o fi parodie oare?» Care parodie? Ne intrebam noi, gandindu-ne la film. Aici este vorba in primul rand de epatare, apoi de profanare“. Un cuvant inca bland, daca avem in vedere si faptul ca „personajul feminin principal din aceasta capodopera, Tatiana Larina, a ajuns sa simbolizeze femeia rusa in general, capacitatea ei de a iubi si a se sacrifica pentru cel iubit, dar si puterea de a o lua de la capa, atunci cand este respinsa. Este una dintre femeile literare de o coplesitoare puritate, scrisoarea ei catre Oneghin fiind stiuta pe de rost de orice rus care a frecventat macar scoala generala“. Iata faimoasa scrisoare, care poate rezidi mereu sentimentul iubirii in sufletul unei mari natiuni, in sufletul umanitatii. Traducerea magistrala ii apartine lui George Lesnea:
„Va scriu – mai mult se poate oare?/ Ce vreti sa va mai spun, si cum?/ Eu stiu, puteti cu nepasare/ Sa ma dispretuiti de-acum./ Dar pentru suferinta-mi mare/ Al milei strop de-o sa-l pastrati,/ Eu stiu ca n-o sa ma lasati./ Dintai, am vrut sa tac, uitata;/ Credeti-ma: rusinea mea/ N-ati fi putut-o-n veci afla,/ De-as fi nadajduit vreodata/ Din vreme-n vreme amandoi/ Sa ne vedem in sat la noi,/ S-ascult a voastra glasuire,/ Doar un cuvant sa va soptesc/ Si-apoi zi-noapte sa gandesc/ pan'la o noua intalnire./ Ca stati retras de lume, stim;/ Va plictisiti aci-n pustie,/ Noi... cu nimic nu stralucim,/ Desi ne-aduceti bucurie.// La ce-ati venit si v-am vazut?/ In satul unde-mi duc fiinta,/ Nicicand eu nu v-as fi stiut/ Si nici aflam ce-i suferinta./ Din suflet chinul, neputinta,/ Cu vremea ogoind (stiu eu?),/ M-as fi-nsotit si-n noua casa/ Eram nevasta credincioasa/ Si mama buna-n felul meu.// Un altul? Nu-i pe lume altul/ Sa-mi poata inima avea!/ Asa a hotarat inaltul,/ Asa vrea cerul: sunt a ta;/ Mi-e data viata ca pe tine/ Sa te-ntalnesc pe-acest pamant;/ De Dumnezeu trimis la mine,/ Ma vei veghea pan-la mormant... / Tu visele-mi faceai frumoase,/ Necunoscut, tu drag mi-erai,/ Cu ochii doru-mi rascoleai,/ In suflet glasu-ti rasunase/ Demult! Nu, n-a fost vis de fel!/ Eu te-am recunoscut de-ndata/ Si zguduita,-nvapaiata,/ Mi-am spus in gand: acesta-i el!/ E drept? Pe tine te-auzisem:/ Tacut, tu-mi cuvantai mereu,/ Cand pe saraci ii miluisem/ Si cand c-o ruga potolisem/ Tot chinul sufletului meu?/ Si chiar acum intr-o clipita,/ Nu tu, vedenie iubita,/ Prin noapte fulgerand, te-nclini/ Spre fruntea-mi gata sa se culce?/ Nu tu, soptind cu farmec dulce,/ Imi dai nadejde si m-alini?/ De esti vreun inger ce-ocroteste,/ Sau vreun viclean ce ispiteste:/ Vreau indoiala sa-mi gonesti!/ Sau poate ca-s iluzii, toate,/ Sau amagiri copilaresti!/ Menirea mea e alta, poate.../ Dar fie! Soarta mea,pe veci/ Ti-o-ncreditez acum umila./ In fata ta vars lacrimi deci/ Si ocrotire-ti cer si mila.../ Ma vezi: sunt singura-n ungher,/ Nu sunt de nimeni inteleasa,/ Chiar mintea mi-e bolnavicioasa/ Si trebuie, tacand, sa pier./ Eu te astept: cu o privire/ Nadejdea-n suflet sa-mi trezesti,/ sau visul greu sa-l risipesti,/ Vai, c-o fireasca dojenire!// Inchei! Ma tem sa recitesc.../ De spaima mor si de sfiala.../ Da-n cinstea ta ma bizuiesc/ Si ei ma darui cu-ndrazneala...“
In filmul pornografic, Oneghin apare gol si fatal din camera alaturata. Despre cum il asteapta Tatiana, devenita manager de publicitate, si despre scenele „tandre“ si „suavitatile“ care urmeaza ar fi superfluu sa mai vorbim.
Si atunci, cum sa nu-i dai dreptate unui artist de anvergura lui Nikita Mihalkov, care, intr-un interviu acordat, daca tin bine minte, in 1994, la Cannes, observa: „Se intampla lucruri teribile azi in cinema; pe de o parte sunt occidentali care ne trimit productii atat de nule incat nici ei nu le pot privi, pe de alta parte sunt cineastii din Est care fac tot ceea ce acum cativa ani le era interzis, chiar daca e valoros sau nu. Din acest punct de vedere, cel putin pentru noi, rusii, ar trebui reintrodusa cenzura“.
Numai pentru rusi?!