Cimpoesu UnLtd.
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Petru Cimpoesu mi se pare cel mai in forma prozator roman al momentului. Si nu cred ca spun o vorba mare. In fond, cati dintre scriitorii nostri au reusit sa dea, succesiv si intr-un interval de doar sase ani, trei romane precum „Povestea Marelui Brigand“ (2000), „Simion liftnicul“ (2001) si „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ (2006)? Si cati au reusit, apoi, sa mearga pe o coarda tematica atat de intinsa fara sa plictiseasca sau, mai rau, sa cada in ridicol? Ei bine, Cimpoesu poate: utopismul ingenuu sau contrafacut, umorul secret sau hohotitor, informatia enciclopedica sau dezinformarea cu skepsis, umanitatea canonica sau patologicul cu acte in regula, decupajele din cotidian sau plonjonul in plin miraculos, chitibusurile textualiste sau galopul vizionar pe cai mari – toate acestea ii ies la fel de bine scriitorului bacauan, care, plecat din postura de outsider, emite acum, la capatul atator tururi de forta, pretentii legitime la pole position-ul prozei actuale.
Cazul
Dar, pana sa ajungem acolo, s-o luam pe indelete. „Povestea Marelui Brigand“ demareaza cu o intriga politista: de la o vreme incoace, in orasul Abraxa apare din senin cate un cadavru. Mai neplacut e insa ca el dispare, intr-un mod misterios, la doar trei zile de la aparitie. Iar de-a dreptul nasol este ca, in realitate, cadavrul apartine aceleiasi persoane. Cel putin asta vor constata anchetatorii Cazului, adica judele de instructie, comisarul Petrache si grefierul Luca, pe langa care se vor mai aciua doctorul Marcu si avocatul Caroteanu – ultimul remarcand malitios ca „voi nu mai cautati de mult faptasul, ci victima“. Si asta nu e tot: rapoartele agentilor trimisi pe teren sunt nu atat contradictorii, cat criptice de-a binelea, cuprinzand fie informatii irelevante in raport cu Cazul, fie relatari cu un vadit miez fictional. Astfel incat, treptat, realitatea imediata se subtiaza ca o foita stravezie, iar prin interstitiile ei se strecoara in roman tot felul de personaje dubioase: domnul Sarl, care, obsedat de pitagorism si de piramide, cauta sa realizeze un dispozitiv eficient pentru captarea „fortei odice“; madam Soprosina, care peroreaza despre binefacerile falansterismului sexual, dar tine un stabiliment numit – nu fara oaresice temei – „Printesa Imputita“; Sadim-cocosatul-pitic, un hermafodit care, respins de cei din jurul sai, se razbuna pe intregul oras pentru a se dedica apoi cautarii Pietrei Filosofale; inginerul francez, care, suspect de ceva imbarligaciuni francmasonice, se pretinde initiat in tehnica levitatiei magnetice; sau agentul Xava, care, luand de bune povestile lui Sadim si ale inginerului, sare de pe cladirea Postei si se face ciulama. Insa pana la urma tesatura narativa se destrama de tot. Cativa – prea putini – isi mai aduc aminte de Marele Brigand, care facea miracole cu duiumul, dar „fura“ sufletele oamenilor; in schimb, prin tinut isi fac aparitia felurite secte („realistii“, „furiosii, „limonarzii“), pentru ca in final Abraxa sa capituleze in fata trupelor „marelui U“. Oricum, nimanui nu-i mai pasa de Caz – si, cu atat mai putin, de victima.
Abraxa, Abraxa, Abraxa
Cu toate acestea, bogata eflorescenta epica din „Povestea Marelui Brigand“ nu prolifereaza la intamplare, ci se dezvolta riguros, dupa o „geometrie oculta“ (cum ar spune grefierul Luca). De altfel, tematic vorbind, cartea lui Cimpoesu se situeaza la intersectia a trei filiere literare: utopiile vechi si noua, mitul christic si „arta regala“ a alchimistilor. Ce ar putea avea in comun toate acestea? Destul de multe, de vreme ce romanul musteste de semnificatii ca un ciorchine copt. Dar, daca e sa aleg un singur indiciu, atunci ma opresc la Abraxa, orasul in care se desfasoara actiunea cartii. In primul rand, Abraxa – cetatea in care s-au adunat „nebunii“ lui Erasmus – mascheaza deopotriva vechea denumire a Utopiei lui Thomas Morus inainte de cucerirea acesteia de catre regele Utopus, care a rebotezat insula dupa propriu-i nume. In fond, la cartea lui Morus trimit atat visul grefierului Luca, populat de umanoizi precum zapoletii sau alaopolitii, cat si sfarsitul romanului, in care locuitorii orasului asteapta resemnati venirea trupelor „marelui U“ (Utopus, banuiesc). In plus, numeroase detalii din cartea lui Cimpoesu evoca utopii de toate calibrele, de la „Republica“ lui Platon la Arabot-ul lui Moise Maimonide, de la „Calatoriile lui Gulliver“ la comunismul lui Marx sau de la „Oameni ca zei“ (H. G. Wells) la „Galapagos“-ul lui Vonnegut.
In al doilea rand, chiar unii comentatori ai „Utopiei“ lui Morus au observat ca toponimul „Abraxa“ este, de fapt, un derivat din „Abraxas“ – divinitatea suprema pentru ramura gnosticilor pastorita de Basilide si, totodata, cel care l-ar fi trimis in phantasmate pe Isus in lume. De altfel, romanul lui Cimpoesu camufleaza, pe langa secventele canonice ale mitului christic, si unele episoade colaterale, culese din varii religii, erezii sau legende. Ca inmultirea painilor (in cazul de fata, a mamaligilor) si a pestilor e o minune descrisa in Evanghelia lui Matei, ca iluminarea grefierului Luca din capitolul „Drumul spre Imaus“ e o aluzie transparenta la convertirea lui Saul/Pavel, ca numele anchetatorilor (de la Petrache si Mateut la Parmena si Onisim) sunt nume de apostoli – acestea sunt date usor de reperat. In schimb, mai putin cunoscut e faptul ca expresia „Maher-Salal-Has-Baz“, pe care anchetatorii o folosesc drept parola, trimite la un pasaj din Isaia (8:1), unde profetia caderii Israelului e flancata de doua prevestiri ale nasterii lui Mesia; sau ca definirea lui Isus ca „Victima“ e inscrisa in Catehismul romano-catolic; sau ca numele lui Cartaphilus, unul dintre putinii apropiati ai lui Sadim-cocosatul-pitic, nu e ales la intamplare, ci aminteste de legenda „evreului ratacitor“, identificat uneori cu centurionul Longinus, nimeni altul decat acela care l-a strapuns cu lancea pe Isus, provocand astfel aventura Sfantului Graal.
In sfarsit, izgonit din ipostaza de zeu suprem printre demonii Evului Mediu, Abraxas a devenit unul din patronii alchimistilor. O reaminteste, printre altii, chiar Carl Gustav Jung, care, in „Sermones ad Mortuos“ (text despre care savantul spunea ca i-ar fi fost dictat de Basilide insusi), vedea in Abraxas o energie cosmica ce ilustreaza perfect fenomenul de coincidentia oppositorum. Oricum, cert este ca, in materie de ocultism, kabbala si alchimie, Cimpoesu n-a ratat aproape nimic, absorbind in materia sa narativa tot ce a gasit mai acatari prin Hermes Trismegistul, Hoffmann, Dumas-pere sau Helena Blavatsky, de vreme ce cartea sa abunda in referinte la Athanoare, sephiroti, Mari Opere, retete, Vaduve, potiuni, Baphometi, cifre si cifruri.
Sticla cu otrava
Insa reactivul principal, care coaguleaza cele trei linii tematice de mai sus, ramane credinta ca acestea ar incifra un „mister“. Ca il incifreaza si, totodata, ca il fictionalizeaza, avand in vedere ca, daca n-ar genera in juru-i o retea de camuflaj, prezenta codului ar deveni inutila. De altfel, in „Povestea Marelui Brigand“, toata lumea „minte“. Adica vorbeste codat. Sau, in orice caz, fiecare isi inchipuie ca ceilalti fac asta. De pilda, ascultand fabulatiile unor tarani, agentul Mateut e convins ca a prins un „fir“, dar nu se repede asupra lui, ci „se joaca din cand in cand cu el, ii incearca taria“; tot astfel, grefierul observa cu perspicacitate ca „chiar si certurile dintre domnul Sarl si sotia sa dobandeau o semnificatie aparte, contineau un anumit mesaj conspirativ“; sau, urmarind discursul demagogic al Soprosinei, comisarul Petrache banuieste ca „pe undeva, indaratul acestui joc de artificii, sta pitit, bine camuflat, tocmai lucrul pe care il cautam“.
Ce-i drept, fictiunile, ca si cifrurile, functioneaza la niveluri diferite. De aceea, „Povestea Marelui Brigand“ seamana cu o racheta in trei trepte. Prima dintre ele este romanul politist, adica o poveste care isi propune sa raspunda la intrebarea „Ce se intampla?“. Cea de-a doua treapta este un roman postmodern unde problema e formulata in maniera „Ce te face sa crezi ca lucrurile astea s-au intamplat cu adevarat?“ In fine, ultima treapta a cartii este un produs marca Cimpoesu si el ar putea fi rezumat sub forma „Ce inseamna ceea ce se intampla?“ Romanul politist este abandonat repede si fara retineri. De o mai mare extensie se bucura naratiunea cu iz conspirationist, care merge insa in paralel cu deconstructia sa metodica: dubitatiile referitoare la esenta si, nu mai putin, la existenta realitatii, sloganurile de tipul „adevarul nu e decat interpretarea convenabila a unui simbol“ si avalansa de organizatii secrete fac din „Povestea Marelui Brigand“ un excelent roman postmodern in linia Pynchon-Eco. Si totusi, la un moment dat, dezvoltarea semnificatiilor cunoaste o turnura radicala, chiar daca justificata de logica narativa. Si aceasta deoarece coruperea realitatii de catre fictiune nu-l duce pe Cimpoesu la recunoasterea caracterului fictional al realului, ci, dimpotriva, la revendicarea statutului real al fictiunii.
De altfel, problema centrala a romanului nu este ca niste fapte (pretins) reale nu se intampla, ci ca niste evenimente (pretins) fictionale se intampla. Iar autorul nu face altceva decat sa asocieze o lume indeterminabila (utopia), o stiinta discutabila (alchimia) si un eveniment improbabil (invierea lui Isus), pentru a le certifica apoi existenta. Tocmai de aceea, eroarea fatala a protagonistilor – care imi aminteste de prezumtivul „sfarsit al lumii“ din „Christina Domestica“ – este ca, fortati sa ia nota de existenta unor asemenea evenimente, ei inca refuza sa le atribuie un sens. Numai ca, decreteaza naratorul, „omul e un mare consumator de sens, poate trai fara paine, dar nu si fara sens – ce sens ar mai avea painea, daca a o manca n-ar avea sens?“ Cu alte cuvinte, Cimpoesu nu se arata defel neincrezator „metanaratiuni“, ci se recomanda mai degraba ca un nostalgic al lor. In fond, tocmai uitarea „Povestii Marelui Brigand“ si raspandirea neincrederii este motivul pentru care Abraxa se lasa cucerita atat de usor de catre invadatori, aidoma prototipului sau din cartea lui Morus: „Multi vorbesc despre Marele Brigand, dar Povestea lui nu o mai stie propriu-zis nimeni. A fost odata, candva, la inceputuri. De-a lungul anilor, insa, am uitat-o cate putin, incat ce ne-a ramas din ea sunt doar anecdote, fleacuri, barfe, aproximari mai mult sau mai putin fanteziste, nascociri amestecate intr-o pasta uniforma pe care o denumim, in lipsa unui alt cuvant mai potrivit, istoria urbei noastre. O istorie a uitarii, a risipirii, a dilatarii spre nimic [...], ea insasi uzata, al carei destin pare sa se fi istovit.“
La urma urmei, nucleul de semnificatie al cartii se releva suficient de clar intr-o parabola pe care o povesteste avocatul Caroteanu: „Pe o masa [...] apare intr-o zi o sticla cu ceva in ea, iar pe sticla scrie „Otrava“. Exista doua atitudini posibile: sa crezi ca in sticla e intr-adevar otrava sau, dimpotriva, sa crezi ca eticheta aceea e intamplatoare sau deliberat mincinoasa, in sticla aflandu-se un lichid cu totul inofensiv; in felul ei, fiecare dintre aceste credinte e un adevar. Totusi, singurul mod de a verifica este sa bei din sticla. Or, problema e: cine poate si are curajul sa verifice adevarul ultim al sticlei? Pana cand nimeni nu va bea, nu se va sti nimic sigur despre continutul ei, asadar orice afirmatie despre acel continut, orice criteriu al realitatii vor putea fi contestate.“
Deci: cine se-ncumeta sa bea?
„Povestea Marelui Brigand“ este un roman extraordinar care ascunde o parabola despre pierderea credintei (nu neaparat religioase) si despre instabilitatea realitatii. Alaturi de „Simion liftnicul“ si de „Cristina Domestica“, el traseaza profilul unui mare prozator, cu resurse creatoare nelimitate.